Mama ta e faină, zicea Moira când eram la facultate. Mai târziu: are personalitate. Şi mai târziu: e isteaţă.

  Nu e isteaţă, răspundeam eu. E mama mea.

  Iisuse, zicea Moira, ar trebui s-o vezi pe a mea.

  Mă gândesc la mama cum mătură substanţele toxice ucigătoare, aşa cum le foloseau pe bătrâne în Rusia ca să măture gunoiul. Numai că acest gunoi o s-o omoare. Nu-mi vine să cred. Ţanţoşă cum e, plină de optimism şi de energie şi de personalitate, o să scape ea cumva. O să găsească ea cum.

  Dar ştiu că nu-i adevărat. Nu fac decât să trec responsabilitatea asupra mamei, cum fac copiii.

  Am jelit-o deja. Dar o s-o jelesc iarăşi şi iarăşi, mereu.

  Revin la momentul de aici, la hotel. Aici trebuie să fiu prezentă. În oglinda mare de sub lumina albă, mă uit acum bine la mine.

  E o privire atentă, directă şi fără grabă. Sunt o ruină. Rimelul s-a împrăştiat din nou, în ciuda retuşurilor Moirei, rujul purpuriu pare că a sângerat; părul e în dezordine, lipit în şuviţe. Penele roz şi chele sunt ţipătoare ca nişte păpuşi de carnaval, iar unele din paietele în formă de stea au căzut. Probabil că nu erau de la început toate, dar eu n-am observat; sunt în travesti, prost machiată şi în haine ce nu-mi aparţin, simplă recuzită strălucitoare.

  Îmi pare rău că n-am o periuţă de dinţi.

  Aş putea să stau aici furată de gânduri, dar timpul trece.

  Trebuie să fiu înapoi acasă înainte de miezul nopţii; altfel o să mă prefac într-un dovleac, sau trăsură era aceea? Mâine are loc Ceremonia conform calendarului, aşa că astă seară Serena vrea să mi se facă toate serviciile şi dacă nu voi fi acolo, o să descopere cauza şi apoi, ce va urma?

  Iar Comandantul aşteaptă, ceea ce nu i se întâmplă des; îl aud mergând în sus şi în jos prin cameră. Acum se opreşte în faţa uşii de la baie şi îşi drege vocea, un „hâm” teatral. Deschid robinetul cu apă fierbinte ca un semnal că sunt gata sau cam aşa ceva. Ar trebui să termin cu treaba asta. Mă spăl pe mâini. Trebuie să mă feresc de inerţie.

  Când ies, stă întins pe patul de dimensiuni regale şi observ că şi-a scos pantofii. Mă întind alături de el, nu e nevoie să mi se spună. Nu e dorinţa mea; dar e plăcut să te întinzi, sunt atât de obosită.

  Singuri, în sfârşit. De fapt nu vreau să fiu singură cu el, în nici un caz în pat. Aş prefera să fie şi Serena. Aş prefera să joc scrabble.

  Dar tăcerea mea nu îl opreşte.

  — Mâine, nu? zice el pe un ton plăcut. M-am gândit s-o luăm înainte. Se întoarce spre mine.

  — De ce m-ai adus aici? întreb cu răceală.

  Acum îmi mângâie trupul de la prova la pupa, cum se zice, mângâieri prelungi pe partea stângă până jos pe pulpe. Se opreşte la picior, înconjurându-mi gleznele, ca o brăţară, acolo unde e tatuajul ca o inscripţie în Braille pe care o poate citi, ca o vită înfierată cu emblema proprietarului.

  Îmi spun că nu e un om rău; că, în alte împrejurări, mi-e chiar simpatic.

  Se opreşte din mângâiere.

  — M-am gândit că poate te-ar distra schimbarea. Ştie că explicaţia asta nu ajunge. Cred că a fost un fel de experiment. Nici explicaţia asta nu e suficientă. Ai zis că vrei să ştii.

  Se ridică în capul oaselor şi începe să se descheie. Oare să fie mai rău când va fi dezbrăcat de însemnele puterii? E în cămaşă, iar dedesubt, trista privelişte a unei burţi nu prea mari. Smocuri de păr.

  Îmi trage în jos una din bretele şi-şi vâră cealaltă mână printre pene, dar degeaba, zac acolo ca o pasăre moartă. Nu e un monstru, îmi zic în gând. Nu-mi pot îngădui să arăt mândrie sau aversiune, sunt tot felul de lucruri de care trebuie să te dezbari în aceste condiţii.

  — Poate ar trebui să sting luminile, zice Comandantul exasperat şi fără îndoială decepţionat. Îl văd o clipă până stinge lumina. Fără uniformă, pare mai mic, mai bătrân, mai smochinit. Nenorocirea e că nu pot să mă comport faţă de el altfel decât mă comport de obicei. De obicei sunt inertă. Sunt sigură că trebuie să ne alegem cu mai mult de aici, nu numai cu această senzaţie de futilitate şi de contrast faţă de aşteptări.

  Prefă-te, ţip la mine în gând. Sunt sigură că îţi aminteşti cum. Hai să terminăm şi treaba asta că altfel ne prind zorile. Înviorează-te. Mişcă-ţi carnea. Respiră zgomotos. Măcar atât poţi face.

  XIII. NOAPTE.

  Capitolul patruzeci.

  Arşiţa din timpul nopţii e mai groaznică decât cea din timpul zilei. Chiar dacă merge ventilatorul, nu mişcă nimic, iar zidurile înmagazinează căldura şi apoi o răspândesc în jur ca un cuptor după ce l-ai stins. Precis că o să plouă curând. Oare de ce doresc ploaia? Nu va aduce decât o umiditate şi mai mare. Sunt fulgere în depărtare, dar nu şi tunete. Dacă mă uit pe fereastră le văd strălucirea, ca nişte luciri fosforescente când agiţi apa de mare, în fundul cerului care e înnorat şi jos şi de un sumbru cenuşiu infraroşu. Reflectoarele nu sunt aprinse, ceea ce nu e obişnuit. O pană de curent. Sau un aranjament al Serenei Joy.

  Stau aşezată în întuneric; n-are rost să las lumina aprinsă ca să vadă toată lumea că sunt încă trează. Sunt din nou complet îmbrăcată cu rochia mea roşie, după ce mi-am scos paietele şi mi-am şters bine rujul cu hârtie igienică. Sper că nu se vede nimic, sper că nu miros a ruj şi nici a bărbat.

  Ea e aici la miezul nopţii, cum a spus. Înainte de a-i fi auzit ciocănitul slab, o aud cum îşi târâie încet picioarele