pe coridor, lovind uşor cu bastonul în covorul ce înăbuşă sunetele. Eu nu scot o vorbă, ci o urmez înapoi prin hol şi jos pe scări. Poate merge mai repede şi deci e mai puternică decât credeam. Cu mâna stângă se ţine bine de balustradă, poate că are dureri, dar nu-i dă drumul, ca să aibă un punct de sprijin. Îmi spun în gând: îşi muşcă buzele, suferă. Tare mai doreşte copilul. Ne văd pe amândouă, pentru o clipă, o siluetă albastră şi una roşie, în ochiul de oglindă, pe când coborâm. Eu şi copia mea fidelă.

  Ieşim prin bucătărie. E goală, doar cu o lumină de veghe care arde slab: are liniştea bucătăriilor noaptea. Lumina nebuloasă conturează vag castroanele de pe masa de lucru, cutiile de tablă şi borcanele grele şi rotunde de ceramică. Cuţitele sunt strânse pe stativul lor de lemn.

  — Nu ies cu tine, şopteşte ea. E ciudat că o aud vorbind în şoaptă de parcă ar fi una dintre noi. De obicei, Soţiile nu coboară vocea. Ieşi pe uşă şi o iei la dreapta. Mai e o uşă care e deschisă. Urci scările şi ciocăneşte; te aşteaptă. N-o să te vadă nimeni. Eu o să stau aici. Deci o să mă aştepte, pentru eventualitatea că se va ivi vreo problemă; în caz că Rita sau Cora se trezesc din cine ştie ce cauză şi ies din camera lor şi intră în fundul bucătăriei. Ce-o să le spună? Că nu poate dormi. Că vrea nişte lapte fierbinte. Văd bine că va fi destul de abilă ca să mintă bine.

  — Comandantul e sus, în dormitorul lui, zice ea. Nu o să vină jos, nu coboară niciodată aşa de târziu. Aşa crede ea.

  Deschid uşa de la bucătărie, ies şi mă opresc o clipă ca să încep să disting în întuneric. E atât de mult de când n-am mai fost singură afară noaptea. Acum se aud şi tunetele: furtuna s-a apropiat. Cum a rezolvat problema Paznicilor? M-ar putea împuşca ca pe un borfaş. Sper că i-a plătit cumva: cu ţigări sau whisky, ori poate că ştiu deja despre ferma ei de prăsilă şi dacă acum nu-i iese pasienţa, poate îi va pune pe ei la încercare după aceea.

  Uşa de la garaj e numai la câţiva paşi. Traversez păşind fără zgomot prin iarbă, o deschid repede şi mă strecor înăuntru. Scara e în întuneric şi nu văd nimic. Urc pe bâjbâite, treaptă cu treaptă pe covorul pe care mi-l închipui de culoarea cenuşie a ciupercilor. Probabil că pe vremuri a fost un apartament de student sau pentru o persoană tânără necăsătorită care lucrează. Asemenea apartamente existau pe lângă multe din casele mari de pe aici. Li se ziceau garsoniere sau studiouri. Îmi face plăcere că îmi pot aduce aminte numele. Intrare separată, se menţiona în anunţuri, ceea ce însemna că poţi primi pe cine vrei fără să ţi se ţină socoteala.

  Ajung în capul scărilor şi bat la uşa de acolo. Deschide chiar el, oare mă aşteptam la altcineva? Nu e aprinsă decât o lampă, numai una, dar e destulă lumină ca să mă facă să clipesc. Mă uit dincolo de el, căci nu vreau să-i întâlnesc privirea. E o singură cameră cu o canapea extensibilă pregătită şi cu o masă rabatabilă care separă o chicinetă la celălalt capăt şi cu o altă uşă care probabil că duce la baie. E o cameră minimală, lipsită de orice altceva decât strictul necesar, ca de soldat. Pe pereţi nu sunt tablouri, nu există nici o plantă. Ca într-o tabără militară. Pătura de pe pat e cenuşie şi pe ea scrie US.

  Se dă un pas înapoi şi pe urmă în lături ca să-mi facă loc să intru. E în cămaşă, cu o ţigară aprinsă în mână. Simt mirosul lui peste tot în atmosfera caldă a camerei. Mi-ar plăcea să mă dezbrac, să mă scald în el, să mă frec ca să-mi intre în piele.

  Nici un fel de preliminarii, doar ştie de ce sunt aici. Nici măcar nu vorbeşte. Ce să-şi piardă timpul, îşi îndeplineşte doar o sarcină. Se îndepărtează de lângă mine şi stinge lampa. Parcă punctând situaţia, afară fulgeră şi aproape imediat tună. Îmi descheie rochia, un om făcut din întuneric căci nu-i văd faţa, abia mai pot respira, abia mai pot sta în picioare şi deodată sunt jos. Îi simt buzele, mâinile; nu mai am răbdare şi iată că deja se mişcă; oh, dragoste, a trecut atâta timp, mă simt din nou vie, înconjurându-l cu braţele; peste tot în jur cade blând o nesfârşită ploaie de apă. Ştiam că numai o dată poate fi aşa. Am inventat cele spuse mai sus. De fapt iată ce s-a întâmplat.

  Ajung în capul scărilor şi bat la uşă. Deschide chiar el. În cameră arde o lampă; clipesc des. Nu mă uit în ochii lui, ci mai departe în cameră; e o singură cameră cu patul făcut, cu strictul necesar, ca de soldat. Nu sunt tablouri, iar pe pătură scrie US. E în cămaşă şi ţine în mână o ţigară.

  — Na, îmi zice, trage un fum. Nici un fel de preliminarii, doar ştie de ce sunt aici. Să fiu scoasă din circulaţie, să dau de bucluc, să fiu în pom, aşa se zicea pe vremuri. Iau ţigara, trag adânc, i-o dau înapoi. Mâinile noastre aproape că nu se ating. Fumul, chiar şi atât de puţin, mă ameţeşte.

  Nu zice nimic, mă priveşte doar, fără să zâmbească. Ar fi mai prietenos şi mult mai bine dacă ar vrea să mă atingă. Mă simt proastă şi urâtă, deşi ştiu că nu sunt niciuna nici alta. Totuşi, ce crede, de ce nu zice ceva? Poate crede că m-am întins la Jezebel cu Comandantul sau cu mai mulţi. Să fim practici.

  — N-am prea mult timp, zic. Sunt cuvinte stângace şi penibile. Nu asta am vrut să spun.

  — Aş putea să-i dau drumul într-o sticlă şi să ţi-o vâri