— Nu e nevoie să fii scârbos, zic eu. Poate că socoteşte că Serena se foloseşte de el. Poate că ar vrea să vadă o emoţie din partea mea, ceva care să-l facă să se simtă uman, nu doar o păstaie pentru însămânţat. „Ştiu că-ţi vine greu”, fac eu o încercare.

  Dă din umeri.

  — Mi se plăteşte, zice el iritat ca un adolescent.

  Pe tine te plătesc, pe mine mă bulesc, fac o rimă în gând. Deci aşa o să procedăm. Nu i-au plăcut paietele şi fardul. O să fim duri.

  — Vii des aici?

  — Şi ce caută o fată bună ca mine într-un asemenea loc? dau eu replica. Zâmbim amândoi şi ne simţim mai bine. E un fel de a admite că amândoi suntem actori într-o piesă, căci ce altceva putem face într-o astfel de întrevedere aranjată?

  „Abstinenţa face inima mai iubitoare”. E un citat din filme de demult. Şi filmele de atunci erau dintr-o epocă anterioară: genul ăsta de replică datează dintr-o eră mult dinaintea noastră. Nici măcar mama nu vorbea aşa, cel puţin atunci când am cunoscut-o eu. Poate că nimeni n-a vorbit aşa niciodată, ci a fost o plăsmuire de la început. Totuşi, e uimitor cât de uşor îţi revine în minte acest gen de zeflemea sexuală răsuflată, de o veselie artificială. Abia acum înţeleg rostul ei, rostul ei dintotdeauna: să-ţi poţi păstra miezul, sinele, închis, apărat, de neatins.

  Acum sunt tristă, căci conversaţia noastră e infinit de tristă: muzică ofilită, flori de hârtie decolorate, satin jerpelit, ecoul unui ecou. Toate apuse, imposibile acum. Dintr-o dată încep să plâng.

  În sfârşit înaintează, mă ia în braţe şi mă ţine aşa, mângâindu-mă pe spate.

  — Haide, zice. Nu avem prea mult timp. Mă conduce ţinându-mă de umeri către canapeaua extensibilă şi mă ajută să mă întind. Îndoaie chiar colţul păturii mai întâi. Începe să mă descheie, apoi mă mângâie, mă sărută lângă ureche. Fără sentimentalisme, zice, da?

  Cândva cuvintele astea ar fi însemnat altceva. Cândva ar fi însemnat: fără urmări. Acum înseamnă: fără fapte eroice. Adică: nu-ţi risca pielea pentru mine, dacă se întâmplă cumva ceva.

  Şi aşa mai departe. Şi aşa.

  Ştiam că aşa nu poate fi decât o dată. Adio, spuneam în gând chiar şi în momentele acelea, adio.

  Nu au fost totuşi tunete. Le-am pus de la mine. Ca să acopere sunetele pe care le scot, mărturisesc cu ruşine.

  Lucrurile nu s-au întâmplat nici aşa. De fapt nu sunt sigură cum s-au întâmplat, nu ştiu exact. Nu pot spera decât într-o reconstituire: felul în care simţi dragostea e întotdeauna doar aproximativ.

  Până să terminăm însă m-am gândit la Serena stând acolo în bucătărie şi gândind: ce ieftine sunt. Îşi desfac picioarele în faţa oricui. Nu trebuie decât să le dai o ţigară.

  Iar eu m-am gândit după aia: a fost o trădare. Nu treaba în sine, ci reacţia mea. Oare dacă aş şti sigur că a murit, ar fi vreo diferenţă?

  Mi-ar plăcea să fiu fără ruşine. Mi-ar plăcea să fiu neruşinată. Mi-ar plăcea să fiu ignorantă. Atunci n-aş şti cât sunt de ignorantă.

  XIV. ACŢIUNE DE SALVARE.

  Capitolul patruzeci şi unu.

  Îmi pare rău că povestea asta nu e altfel. Îmi pare rău că nu e mai civilizată. Îmi pare rău că nu mă arată într-o lumină mai bună, dacă nu mai fericită, cel puţin mai activă, mai puţin şovăielnică, mai puţin distrasă de banalităţi. Îmi pare rău că nu are mai multă formă. Îmi pare rău că nu este despre dragoste sau despre lucruri înţelese brusc, de mare importanţă în viaţa unui om, sau măcar despre apusuri, păsări, furtuni cu ploaie sau despre zăpadă.

  Poate că într-un anumit sens este despre toate lucrurile astea; dar între timp sunt atâtea altele care-mi taie calea, atâtea şuşoteli, atâtea bârfe care nu pot fi verificate, atâtea cuvinte nerostite, atâta mister şi foială pe ascuns. Şi e atât de mult timp îndurat, greu ca mâncarea prăjită sau ca ceaţa groasă; şi apoi dintr-o dată toate aceste evenimente roşii care explodează pe nişte străzi altminteri cuviincioase, respectabile şi somnolente.

  Îmi pare rău că e atâta durere în această povestire. Îmi pare rău că e fragmentată ca un trup ciuruit de gloanţe sau sfârtecat. Dar nu pot face nimic ca să o schimb.

  Am încercat să introduc şi câteva lucruri plăcute. Florile, de exemplu, căci unde am ajunge fără ele.

  Totuşi mă doare să o repet iarăşi şi iarăşi. O dată a fost de-ajuns: oare mie nu mi-a fost de-ajuns o dată, la timpul respectiv? Dar totuşi merg înainte cu povestirea asta tristă, flămândă şi sordidă, povestirea asta mutilată şi care şchioapătă, pentru că de fapt vreau s-o auziţi, aşa cum vreau şi eu s-o ascult pe-a voastră, dacă o să am vreodată ocazia, dacă vă voi întâlni sau dacă veţi scăpa, în viitor, sau în cer, sau în închisoare, sau clandestin, sau altundeva. Ceea ce au în comun e că sunt aici. Povestindu-vă ceva, cel puţin cred în voi, cred în existenţa voastră undeva, prin credinţa mea vă fac să existaţi. Pentru că vă spun această povestire, vă fac să existaţi prin voinţa mea. Vă povestesc, deci existaţi. Deci voi continua. Deci îmi mobilizez voinţa ca să continui. Ajung la o parte care n-o să vă placă deloc pentru că nu m-am comportat bine, dar o să încerc să nu omit nimic. După ce aţi trecut prin atâtea, meritaţi să ascultaţi ce mi-a mai rămas şi nu mai mult, dar ăsta e adevărul.

  Aşadar continui povestirea.

  M-am dus la Nick din nou, iarăşi şi iarăşi, singură, fără să ştie Serena. Nu mi s-a cerut, deci n-aveam nici o scuză. Nu pentru el mă duceam, ci numai şi numai pentru mine. Nici nu mi se părea că mă dăruiam lui, căci ce aveam eu de dăruit? Nu mă simţeam darnică, ci