M-a cuprins un neastâmpăr şi ca să mă duc la el adesea riscam prosteşte. Când plecam de la Comandant, o luam pe scări în sus ca de obicei, dar apoi traversam holul şi o luam în jos pe scara Marthelor şi apoi treceam prin bucătărie. De fiecare dată când auzeam ţăcănitul uşii de la bucătărie închizându-se, îmi venea să mă întorc, era un sunet atât de metalic, ca o capcană de şoareci sau un revolver, dar nu mă întorceam. Traversam grăbită cei câţiva metri de pajişte luminată, căci reflectoarele funcţionau din nou, aşteptându-mă în fiece clipă să mă simt ciuruită de gloanţe venite fără să le aud. Urcam scara întunecoasă pe bâjbâite şi mă opream ostenită la uşă cu sângele zvâcnindu-mi în urechi. Apoi ciocăneam încetişor, ca o cerşetoare. De fiecare dată mă aşteptam să nu mai fie acolo sau, şi mai rău, să nu mă primească. Putea să spună că nu mai avea de gând să încalce regulamentul şi să-şi pună ştreangul de gât de dragul meu. Sau, şi mai rău, că nu-l mai interesam. Faptul că nu făcea niciunul din lucrurile astea mi se părea cea mai incredibilă bunăvoinţă şi un noroc nemaipomenit.

  V-am spus eu că nu m-am comportat bine.

  Iată cum decurg lucrurile.

  Deschide uşa. E în cămaşă, cu cămaşa scoasă pe deasupra pantalonilor, iar în mână ţine o periuţă de dinţi, sau o ţigară sau un pahar de ceva. Are el o mică tainiţă aici, cu mărfuri luate la negru, presupun. Întotdeauna ţine ceva în mână, ca şi cum şi-ar fi văzut de treburile lui ca de obicei, ca şi cum nu m-ar fi aşteptat. Poate că nu are nici o idee despre viitor sau nu-şi dă osteneala sau nu îndrăzneşte să şi-l închipuie.

  — E prea târziu? întreb eu.

  Clatină din cap că nu. Suntem deja înţeleşi că nu e niciodată prea târziu, dar eu îndeplinesc întotdeauna ritualul de a întreba politicos. Îmi dă senzaţia că sunt mai stăpână pe situaţie, ca şi cum ar exista posibilitatea de a alege, de a lua o decizie într-un sens sau altul. Atunci traversează camera şi închide fereastra. Apoi stinge lumina. Nu prea vorbim mare lucru, mai ales acum, în faza asta. Deja sunt pe jumătate dezbrăcată. Lăsăm conversaţia pentru mai târziu.

  Când sunt cu Comandantul, închid întotdeauna ochii, chiar şi atunci când îl sărut numai de noapte bună. Nu vreau să-l văd de aproape. Dar acum, aici, îmi ţin ochii deschişi de fiecare dată. Mi-ar plăcea să existe o lumină undeva, o lumânare înfiptă într-o sticlă ca pe vremuri cânt eram studentă, dar ceva de genul ăsta ar însemna un risc prea mare; aşa că trebuie să mă mulţumesc cu strălucirea reflectoarelor care vine de jos şi e filtrată de perdelele albe care sunt ca ale mele. Vreau să văd cât se poate vedea din el, să-l ţin minte, să mi-l fixez pe retină, să tezaurizez imaginea, ca să mă hrănească mai târziu: liniile trupului său, textura cărnii, luciul transpiraţiei de pe piept, faţa lui prelungă şi sardonică pe care nu transpare nici o emoţie. Aşa ar fi trebuit să fac cu Luke, să fi dat mai multă atenţie aluniţelor, cicatricelor, ridurilor mai deosebite; n-am făcut aşa şi pur şi simplu imaginea lui se şterge. Zi de zi, noapte de noapte el se îndepărtează tot mai mult, iar eu devin tot mai necredincioasă.

  Pentru el, dacă ar dori, aş purta pene roz, stele purpurii sau orice altceva, chiar o coadă de iepure. Dar el nu cere asemenea podoabe. De fiecare dată face dragoste de parcă n-am avea niciunul nici cea mai mică umbră de îndoială că e pentru ultima oară în viaţă. Şi apoi când există şi data următoare, ne apare ca o surpriză, un dar neaşteptat.

  Cu el, aici, mă simt în siguranţă; ca într-o peşteră unde ne vârâm unul în altul, în timp ce afară bântuie furtuna. E o amăgire, evident. Camera asta e unul din cele mai periculoase locuri în care m-aş putea afla. Dacă aş fi prinsă aici, n-aş găsi cruţare nicăieri, dar nu-mi mai pasă. Oare cum am ajuns să am atâta încredere în el, să fiu atât de nesăbuită? Cum pot presupune că-l cunosc câtuşi de puţin, că ştiu ceva despre el, cu ce se ocupă de fapt?

  Alung asemenea gânduri tulburătoare. Vorbesc prea mult. Îi spun ce n-ar trebui. Îi povestesc despre Moira, despre Ofglen, dar nu despre Luke, totuşi. Vreau să-i spun despre femeia din camera mea, cea care a fost acolo înaintea mea, dar nu-i spun. Căci nu vreau să aflu nimic, dacă a fost cumva înaintea mea şi aici, în patul ăsta.

  Îi spun care e numele meu adevărat şi aşa simt că mă cunoaşte. Mă comport ca o toantă. Ar trebui să fiu mai înţeleaptă. Îmi fac din el un idol, o siluetă de carton.

  Pe de altă parte el vorbeşte puţin: nu mai dă nici răspunsuri ambigue, nu mai face nici glume. Aproape că nu pune întrebări. Pare indiferent faţă de aproape tot ce am eu de spus şi înviorat doar de ce-i oferă trupul meu, dar totuşi mă studiază când vorbesc. Îmi studiază chipul.

  Mi-e peste putinţă să cred că cineva faţă de care nutresc atâta recunoştinţă m-ar putea trăda.

  Niciunul din noi nu pomeneşte cuvântul dragoste măcar o dată. Ar însemna să ispitim soarta; ar fi sentimentalism şi ar aduce ghinion.

  Astăzi sunt alte flori, mai uscate, mai definite, florile din miez de vară: margarete, panseluţe cu ochi negri care anunţă lungul şi linul declin spre toamnă. Le văd în grădinile pe lângă care trec cu Ofglen, în sus şi în jos. Aproape că nu mai ascult ce spune. Nu-i mai dau crezare. Lucrurile pe care mi le şopteşte mi se par nereale. La ce-mi folosesc acum?

  Ai putea să intri în camera lui noaptea şi să-i scotoceşti prin birou. Trebuie să exista