Uşa e încuiată, murmur eu.

  Ţi-am putea face rost de o cheie, zice ea. Nu vrei să ştii cine e, ce face?

  Dar Comandantul nu mai prezintă un interes imediat pentru mine. Şi trebuie să fac un efort ca să nu se vadă cât mi-e de indiferent.

  Continuă să faci totul exact ca mai-nainte, zice Nick. Nu schimba nimic. Altfel o să ştie. Mă sărută privindu-mă tot timpul. Promiţi? Să nu faci vreo boroboaţă.

  Îi pun mâna pe pântecele meu. S-a comis, zic. Simt că da. În două săptămâni o să fiu sigură.

  Ştiu că e mai degrabă o iluzie decât realitate.

  Or să te iubească până la moarte, şi el şi ea.

  Dar e al tău, zic eu. De fapt, o să fie al tău. Aşa vreau.

  Dar totuşi nu continuăm discuţia.

  Nu pot, îi răspund lui Ofglen. Mi-e prea frică. Nu aş fi bună la aşa ceva; oricum m-ar prinde.

  Aproape că nu-mi dau osteneala să par că regret, atât am devenit de leneşă.

  Am putea să te scoatem de acolo. Putem scoate unii oameni dacă e absolut necesar, dacă sunt în pericol. În pericol imediat.

  Adevărul e că nu mai vreau să plec, să scap, să trec graniţa ca să fiu liberă. Vreau să fiu aici cu Nick, ca să pot ajunge la el.

  Mi-e ruşine de mine când fac această mărturisire. Dar mai urmează. Chiar şi acum îmi dau seama că de fapt mă laud. O fac cu mândrie, pentru că demonstrează cât de extremă, şi deci de justificată, era situaţia pentru mine. Cât de mult valora. E ca povestirile despre boli care te duc la un pas de moarte; ca povestirile de război. Arată seriozitate.

  Asemenea seriozitate în privinţa unui bărbat nu mi se păruse posibilă până acum.

  Într-unele zile eram mai raţională. Nu o denumeam dragoste, ci îmi ziceam: mi-am făcut o viaţă aici, într-un fel. Probabil că aşa gândeau şi nevestele coloniştilor şi femeile care trecuseră printr-un război, dacă mai aveau un bărbat. Oamenii se adaptează atât de uşor, zicea mama. E într-adevăr uimitor cu câte se pot obişnui oamenii câtă vreme au câteva compensaţii.

  N-o să mai fie mult acum, zice Cora, distribuindu-mi stiva lunară de tampoane igienice. Nu mai e mult acum, zice ea, zâmbindu-mi şiret, dar şi cu înţeles. Ştie oare? Ştiu oare ele, ea şi Rita, ce gânduri am când mă strecor noaptea pe scara lor? Oare mă trădez visând cu ochii deschişi, zâmbind în gol sau atingându-mi uşor faţa când cred că ele nu se uită la mine?

  Ofglen renunţă să mă mai prelucreze. Vorbeşte mai puţin pe şoptite şi mai mult despre vreme. Nu regret, ci din contră, mă simt uşurată.

  Capitolul patruzeci şi doi.

  Auzim dangătele clopotului de departe. E dimineaţă şi azi nu ni s-a dat micul dejun. Când ajungem la poarta principală, intrăm cu rândul două câte două. În jurul Zidului e un cordon masiv de paznici, Îngeri din brigada specială mobilă, cu echipament de intervenţie – căştile cu vizoare din plexiglas bombat şi închis la culoare care îi face să arate ca nişte gândaci, bastoane lungi de cauciuc şi arme cu gaze lacrimogene. Pentru cazuri de isterie. Cârligele de pe Zid sunt goale.

  Asta e o Acţiune de salvare de cartier şi numai pentru femei. Salvările sunt întotdeauna segregate. A fost anunţată ieri. Nu ţi se spune decât cu o zi înainte. Şi nu ai timp să te obişnuieşti cu ideea.

  În dangătele clopotului o luăm pe aleile pe care mergeau odinioară studenţi, pe lângă clădiri ce erau odinioară săli de curs şi dormitoare. E foarte straniu să fiu din nou aici. De afară nici nu-ţi dai seama că s-a schimbat ceva, doar că la majoritatea ferestrelor sunt trase jaluzelele. Clădirile astea sunt ale Ochilor acum.

  Intrăm încolonate pe pajiştea din faţa clădirii care era pe vremuri biblioteca. Treptele albe pe care urci sunt încă aceleaşi, intrarea principală e neschimbată. Pe pajişte a fost ridicată o platformă de lemn de felul celei folosite pe vremuri în fiecare primăvară de Ziua acordării diplomelor. Mă gândesc la pălăriile în culori pastelate pe care le purtau unele dintre mame, la robele negre şi roşii pe care le purtau studenţii. De fapt, platforma asta nu-i aceeaşi din cauza celor trei stâlpi cu laţuri de frânghie.

  În faţă, pe scenă, se află un microfon, iar camera de televiziune e aşezată discret într-o parte.

  N-am mai fost la o acţiune din asta decât o dată, acum doi ani.

  Salvările pentru femei nu sunt prea frecvente. E mai puţină nevoie de ele. În timpurile de acum ne purtăm aşa de frumos.

  Tare n-aş vrea să povestesc ce urmează.

  Ne ocupăm locurile în ordinea reglementară. Soţiile şi fiicele se aşază pe scaunele de lemn pliabile plasate mai spre spate. Econonevestele şi Marthele la margini şi pe treptele bibliotecii şi Cameristele în faţă ca nimeni să nu ne scape din ochi. Noi nu stăm pe scaune, ci în genunchi, dar de data asta avem perne mici de catifea roşie pe care nu scrie nimic, nici măcar Credinţă.

  Din fericire, vremea e bună: nu e prea cald, sunt nori, dar totuşi nu e întunecat. Ar fi jalnic să stai în genunchi aici în ploaie. Poate că de asta ne şi anunţă aşa de târziu: ca să ştie cum o să fie vremea. E şi ăsta un motiv foarte bun.

  Îngenunchez pe pernuţa mea roşie. Încerc să mă gândesc la deseară, cum o să fac dragoste în întuneric, la lumina reflectată pe pereţii albi. Îmi amintesc cum mă ţine în braţe.

  Prin faţa primului şir de pernuţe trece o frânghie lungă care se încolăceşte ca un şarpe pe lângă cel de-al doilea şi apoi spre spate printre rândurile de scaune, şerpuind ca un bătrân fluviu văzut de sus din avion, până în fund. Frânghia e groasă, cafenie şi miroase a