Pe scenă, în stânga, se află femeile ce urmează să fie salvate: două Cameriste şi o Soţie. E neobişnuit să fie şi Soţii şi fără să vreau o privesc pe asta cu interes. Vreau să ştiu ce a făcut.

  Au fost plasate aici înainte să se deschidă porţile. Stau toate pe scaune de lemn pliante ca nişte proaspete licenţiate cărora urmează să li se înmâneze premii. Stau cu mâinile în poală, părând liniştite. Dar se clatină puţin, deci probabil că li s-au administrat nişte injecţii sau pastile ca să nu facă scandal. E mai bine când lucrurile decurg fără incidente. Oare or fi legate de scaun? E imposibil să-ţi dai seama sub atâtea falduri.

  Acum se apropie de scenă procesiunea oficială urcând treptele din dreapta: trei femei, o Mătuşă în frunte şi la un pas în urma ei sunt două Salvatoare cu glugi şi mantii negre. În spatele lor sunt celelalte Mătuşi. Şuşotelile noastre amuţesc. Cele trei se dispun simetric, Mătuşa la mijloc flancată de cele două Salvatoare în robe negre şi se întorc cu faţa spre noi.

  Cea din mijloc e Mătuşa Lydia. De câţi ani n-am mai văzut-o oare? Începusem să cred că există numai în imaginaţia mea, când, uite-o în faţa mea, doar că puţin îmbătrânită. O văd bine, îi văd brazdele adânci de o parte şi de alta a nasului şi cuta săpată între sprâncene. Clipeşte des şi zâmbeşte nervos şi se uită scrutător în stânga şi în dreapta controlând cine e în sală şi ridică o mână făcându-şi de lucru cu broboada. Din sistemul de amplificare se aude un sunet ciudat, strangulat: îşi drege glasul.

  Am început să tremur. Mi se umple gura de ură ca de scuipat.

  Iese soarele şi deodată scena se luminează ca un tablou al Naşterii de Crăciun. Pot vedea acum ridurile de sub ochii Mătuşii, paloarea femeilor de pe scaune, perişorii de pe frânghia de pe iarbă din faţa mea, firele de iarbă. Chiar în faţa mea e o păpădie de culoarea gălbenuşului. Mi-e foame. Dangătele clopotului încetează.

  Mătuşa Lydia se ridică în picioare, îşi netezeşte fusta cu amândouă mâinile şi se îndreaptă spre microfon.

  — Bună ziua, doamnelor, zice şi pentru o clipă sistemul de amplificare reacţionează prompt gemând de-ţi sparge urechile. Oricât ar părea de incredibil, din rândurile noastre se aud râsete. E greu să-ţi ţii râsul, din cauza tensiunii şi a iritării de pe chipul Mătuşii când potriveşte sunetul, în vreme ce totul ar trebui să fie plin de demnitate.

  — Bună ziua, doamnelor, zice ea din nou cu o voce acum redusă şi care sună a tinichea. De data asta nu zice fetelor, ci doamnelor, pentru că sunt Soţiile de faţă. Sunt sigură că ştim toate ce împrejurări nefericite ne reunesc aici în această frumoasă dimineaţă, când cu siguranţă am prefera să facem altceva, cel puţin în ceea ce mă priveşte, dar datoria e un stăpân sever sau, în cazul de faţă stăpână, şi astăzi suntem aici în numele datoriei.

  Mai continuă aşa vreo câteva minute, dar nu o mai ascult. Am mai auzit discursul ăsta de multe ori, sau altele asemănătoare: aceleaşi platitudini, aceleaşi lozinci, aceleaşi expresii: flacăra viitorului, leagănul rasei, sarcina ce ne stă în faţă. Mai că nu poţi crede că la sfârşitul discursului n-or să fie aplauze politicoase şi că nu se vor servi prăjiturele şi ceai pe pajişte.

  Ăsta a fost prologul, cred. Acum o să treacă la treaba propriu-zisă.

  Mătuşa Lydia se scotoceşte prin buzunar şi scoate o bucată boţită de hârtie pe care o desface şi o cercetează îndelung. Ne dă peste nas, ca să ştim exact cine e ea: ne face să aşteptăm uitându-ne la ea în timp ce citeşte în gând, grozăvindu-se cu prerogativele ei. Mi se pare obscen. Aş vrea să terminăm o dată.

  — În trecut, zice Mătuşa Lydia era obiceiul ca Acţiunile de salvare propriu-zisă să fie precedate de o relatare amănunţită a fărădelegilor de care se fac vinovaţi condamnaţii. Dar am constatat că o astfel de expunere publică, mai ales când e şi televizată, este întotdeauna urmată de o epidemie, dacă mă pot exprima aşa, sau mai bine zis de o izbucnire de fărădelegi extrem de similare. Deci am hotărât că e mai bine pentru toată lumea să renunţăm la această practică. Aşa că Acţiunea de salvare va continua fără alte întârzieri.

  Din rândurile noastre se aude un murmur colectiv. Fărădelegile altora sunt ca un limbaj secret între noi. Ele ne arată de ce am fi şi noi în stare, de fapt. Anunţul ăsta nu încântă pe nimeni. Dar nici n-ai bănui asta când te uiţi la Mătuşa Lydia care zâmbeşte şi clipeşte des de parcă ar fi copleşită de aplauze. Acum ne rămâne să deducem singure, să facem diverse speculaţii. Prima, pe care o ridică acum de subsuori mâini în mănuşi negre, s-o fi făcut vinovată de citit? Nu, că atunci ar fi fost condamnată doar să i se taie o mână, şi doar la a treia condamnare. Lipsă de castitate sau un atentat la viaţa Comandantului ei? Sau mai probabil la viaţa Soţiei Comandantului. Noi asta credem. Iar în ceea ce priveşte Soţia, ele sunt salvate cam pentru un singur lucru. Pot să ne facă aproape orice, dar nu le e îngăduit să ne omoare, cel puţin în mod legal. În nici un caz cu andrele sau cu foarfeci de grădină sau un cuţit furat din bucătărie şi mai ales nu când suntem însărcinate. Dar ar putea fi vorba şi de adulter. Sigur că întotdeauna poate fi vorba de adulter.

  Sau încercare de fugă.

  — Ofcharles, anunţă Mătuşa Lydia. Nu o cunosc. Femeia e adusă în faţă. Păşeşte cu multă concentrare, pune întâi un picior, apoi pe celălalt; e clar că e drogată. Zâmbeşte vag şi în gol. O parte a feţei i se contractează, a făcut