În spatele meu aud pe cineva vomitând.

  De asta nu ni se dă micul dejun.

  — Probabil că e Janine, îmi şopteşte Ofglen.

  Am mai văzut eu cândva cum se pune sacul peste cap, cum femeia e ajutată să se suie pe scaunul înalt, fără spetează, de parcă ar fi sprijinită să se suie pe scara unui autobuz, cum e ajutată să-şi găsească echilibrul şi apoi cum i se potriveşte delicat ştreangul în jurul gâtului ca un veşmânt de preţ şi cum i se ia deodată scaunul de sub picioare. Şi am auzit femeile oftând prelung în jurul meu, un oftat lung ca aerul care iese dintr-o saltea pneumatică, am văzut cum Mătuşa Lydia a pus mâna peste microfon să nu se audă sunetele care veneau din spatele ei, m-am înclinat înainte ca să ating frânghia din faţa mea o dată cu celelalte, să pun amândouă mâinile pe frânghia păroasă şi cu smoală lipicioasă din cauza căldurii, apoi mi-am dus mâna la inimă ca să-mi arăt solidaritatea cu Salvatoarele şi consimţământul şi complicitatea la moartea acestei femei. Am văzut picioarele care se zbăteau în aer şi apoi pe cele două în negru care acum înşfacă picioarele şi trag de ele în jos cu toată greutatea lor. Nu mai vreau să văd nimic. Aşa că mă uit la iarbă. Descriu frânghia.

  Capitolul patruzeci şi trei.

  Cele trei trupuri spânzură acolo şi chiar cu sacii albi peste capete arată curios de întinse, ca nişte pui atârnaţi de gât într-o vitrină de măcelărie; ca nişte păsări fără de zbor, ca nişte păsări cu aripile tăiate, îngeri nimiciţi. Nu-mi pot lua ochii de la ele. Mai jos de poalele rochiilor se bălăbănesc picioarele, două perechi de pantofi roşii şi o pereche de pantofi albaştri. Dacă n-ar fi frânghiile şi sacii, ar fi ca un fel de dans, un balet prins în mijlocul traiectoriei de un aparat cu blitz. Par aranjate. Par un spectacol de teatru. Sigur că Mătuşa Lydia a pus-o pe cea în albastru în mijloc.

  — Acţiunea de salvare de azi a luat sfârşit, anunţă Mătuşa Lydia la microfon. Dar…

  Ne întoarcem spre ea, ascultăm cu atenţie, o urmărim cu privirea. A ştiut întotdeauna să-şi dozeze pauzele. Ne cuprinde o înfiorare. Poate o să se mai întâmple ceva.

  — Dar vă puteţi ridica în picioare şi forma un cerc. Ne zâmbeşte de sus cu largheţe, cu generozitate. E pe cale să ne dea ceva. Să ne confere ceva. Păstraţi ordinea, haideţi.

  Ni se adresează nouă. Cameristelor. Unele dintre Soţii pleacă; şi unele dintre fiice. Dar majoritatea rămân, însă mai la spate, la distanţă. Privesc doar, fără să facă parte din cerc.

  Au apărut doi Paznici care înaintează încolăcind frânghia ca să nu stea în cale. Alţii duc pernele. Mişunăm acum pe gazonul din faţa scenei, unele făcând eforturi să ajungă în faţă, în partea dinspre centrul centrului, în timp ce altele se împing tot atât de tare ca să ajungă mai la mijloc, să fie mai apărate. E o mare greşeală să rămâi evident mai în spate într-un asemenea grup, căci astfel te autocaracterizezi ca lipsită de zel, de entuziasm. În jurul meu se aude un murmur, se concentrează energie, se simte un fior de pândă, de mânie. Trupurile sunt încordate, ochii strălucitori, de parcă ar ochi o ţintă.

  Nu vreau să fiu în faţă, dar nici în spate. Nu ştiu exact ce urmează, deşi presimt că nu e ceva ce vreau să văd de aproape. Dar Ofglen m-a înşfăcat de braţ şi mă trage cu ea şi acum suntem în rândul al doilea doar cu un cerc subţire de trupuri în faţa noastră. Nu vreau să văd, dar totuşi nu mă trag înapoi. Am auzit zvonuri, pe care nu le-am crezut decât pe jumătate. Deşi ştiu ce ştiu, îmi zic că nu vor merge atât de departe.

  — Ştiţi regulile pentru o Particicuţie, zice Mătuşa Lydia. Veţi aştepta până când dau semnalul cu fluierul. După aceea faceţi ce vreţi până fluier din nou. Aţi înţeles?

  Din rândurile noastre se aude un zgomot nedefinit în semn de aprobare.

  — Bine, zice Mătuşa Lydia. Dă din cap. Doi Paznici, nu cei care au luat frânghia, vin din spatele scenei. Între ei se află un al treilea bărbat pe care aproape îl târăsc. Şi el poartă uniformă de Paznic, dar nu are chipiu pe cap, iar uniforma e murdară şi ruptă. Are faţa plină de răni şi vânătăi adânci şi stacojii, iar carnea e plină de umflături şi crestături şi e acoperită de barbă nerasă. Nu pare chip omenesc, ci o legumă necunoscută, un bulb sau tubercul sfârtecat, cu o formă nefirească. Mirosul vine până la mine: miroase a rahat şi vomismente. Are păr blond care îi cade peste faţă în şuviţe ţepene; de ce? Poate din cauza sudorii zvântate?

  Mă holbez la el cu dezgust. Pare beat. Pare un beţiv care s-a încăierat cu alţii. De ce au adus un beţiv aici?

  — Acest bărbat, zice Mătuşa Lydia, a fost condamnat pentru viol. Îi tremură vocea de furie amestecată cu un fel de triumf. A fost Paznic cândva. Şi-a făcut de ruşine uniforma. A folosit în mod abuziv poziţia de încredere pe care o ocupa. Tovarăşul lui de ticăloşie a fost deja împuşcat. Pedeapsa pentru viol este, după cum ştiţi, moartea. Deuteronomul 22; 23-29. Pot adăuga că în această fărădelege au fost implicate două dintre voi şi a avut loc sub ameninţarea puştii. A fost de asemenea foarte brutală. Nu o să vă jignesc urechile cu amănunte, în afară de faptul că una dintre femei era însărcinată şi copilul a murit.

  Se aude un oftat colectiv şi fără să vreau strâng pumnii. O astfel de violare e prea mult. Şi copilul, după ce trecem prin atâtea cazne. Setea