Ne înghesuim înainte, întoarcem capul într-o parte şi-n alta, ne umflăm nările adulmecând moartea, ne uităm una la alta să vedem ura celorlalte. A scăpat prea uşor doar cu un glonţ. Capul bărbatului se bălăbăne ameţit: o fi auzit măcar ce-a spus Mătuşa?

  Mătuşa Lydia aşteaptă un moment; apoi zâmbeşte uşor şi duce fluierul la buze. Îl auzim, strident şi argintiu, ca un ecou al unui meci de volei de demult.

  Cei doi Paznici dau drumul braţelor celui de-al treilea bărbat şi se dau înapoi. Acesta se clatină – o fi drogat? – şi cade în genunchi. Are ochii strânşi în fundul orbitelor înconjurate de carnea umflată a feţei, ca şi cum lumina ar fi prea puternică. L-au ţinut în întuneric. Îşi duce o mână la obraz parcă să vadă dacă mai e la locul lui. Totul se întâmplă foarte repede, dar pare să se desfăşoare lent.

  Nimeni nu înaintează. Femeile îl privesc cu groază, parcă ar fi un şobolan pe jumătate mort care se târăşte pe pardoseala unei bucătării. El se uită cu ochii pe jumătate închişi la noi, cercul de femei în roşu. Un colţ al gurii i se ridică în sus, de necrezut – să fie oare un zâmbet?

  Încerc să descifrez adevăratele trăsături ale feţei desfigurate. Cred că are vreo treizeci de ani. Nu e Luke.

  Dar ştiu că ar fi putut fi. Ar fi putut fi Nick. Oricum, ştiu că orice ar fi făcut nu pot să-l ating.

  Încearcă să spună ceva. Cuvintele ies cu greu, ca şi când gâtul i-ar fi o rană şi limba umflată, dar totuşi aud ce spune. Zice:

  — N-am…

  Deodată mulţimea se năpusteşte ca pe vremuri când se deschideau uşile la un concert de muzică rock, suntem străbătute de acelaşi val de nerăbdare. Se simte adrenalină în aer, ni se îngăduie orice şi asta înseamnă libertate, o simt şi în trupul meu, sunt cuprinsă de ameţeală, valul de trupuri şi veşminte roşii se întinde peste tot, dar înainte de a-l potopi pe bărbatul îngenuncheat, Ofglen porneşte alergând spre el, împingându-se printre femeile din faţa noastră, făcându-şi loc cu coatele în stânga şi-n dreapta. Îl împinge la pământ dintr-o parte şi apoi începe să-l lovească cu piciorul în cap cu cruzime, o dată, de două ori, de trei ori, lovituri scurte, bine ţintite şi cumplit de dureroase. Se aud icnete, gâfâieli, un fel de mârâieli, urlete şi trupurile roşii se prăvălesc înainte şi nu mai văd nimic decât pumni, braţe şi picioare. De undeva se aude un ţipăt ascuţit, ca al unui cal înspăimântat.

  Mă ţin mai în spate, încercând să nu cad din picioare. Primesc o lovitură din spate şi mă clatin. Când mi-am recâştigat echilibrul, mă uit în jur şi văd cum Soţiile şi fiicele îşi întind gâturile ca să vadă mai bine, iar Mătuşile de pe platformă se uită atent şi cu interes în jos. Sigur că de acolo de sus văd cel mai bine.

  În mijlocul cercului se află acum un stârv.

  Ofglen a revenit lângă mine. Faţa ei încordată e lipsită de expresie.

  — Am văzut ce-ai făcut, îi spun. Mă năpădesc din nou emoţiile: şoc, revoltă, silă. Barbarie. De ce ai făcut asta? Tu? Am crezut că tu…

  — Nu te uita la mine, îmi zice. Sunt cu ochii pe noi.

  — Nu-mi pasă, răspund eu. Fără să vreau, ridic vocea.

  — Vino-ţi în fire, zice ea. Se face că mă dă la o parte împingându-mi braţul şi umărul, dar îşi apropie faţa de urechea mea. Nu fi proastă. N-a violat pe nimeni, a fost politic. Era de-al nostru. L-am lăsat fără suflare. Să nu se mai chinuie. Nu ştii ce-i fac?

  De-al nostru. Un Paznic. Pare imposibil.

  Mătuşa Lydia fluieră. Dar ele nu se opresc imediat. Cei doi Paznici intervin îndepărtându-le de ce-a mai rămas din cadavru. Unele zac pe iarbă unde au fost lovite şi doborâte din greşeală. Altele au leşinat. Mulţimea se împrăştie în grupuri de două-trei femei şi unele răzleţe. Par năuce.

  — Găsiţi-vă tovarăşele şi refaceţi rândul, strigă Mătuşa Lydia la microfon. Nu prea i se dă atenţie. O femeie vine spre noi, păşind de parcă ar bâjbâi pe întuneric: e Janine. Are o dâră de sânge pe obraz şi altele pe boneta albă. Are o privire rătăcită.

  — Bună fetelor, zice. Ce mai faceţi? Ţine ceva strâns în mâna dreaptă. E un smoc de păr blond. Chicoteşte.

  — Janine. Îi spun eu. Dar şi-a pierdut complet minţile, e în cădere liberă, retrasă în lumea ei.

  — O zi plăcută vă doresc, zice ea şi trece pe lângă noi îndreptându-se spre poartă.

  Mă uit după ea. Scăparea cea mai uşoară, îmi spun în gând. Nici măcar nu o compătimesc, deşi ar trebui. Sunt furioasă. Nu mă mândresc cu treaba asta şi cu nimic din toate astea. Dar de fapt, aici e problema.

  Mâinile mele miros a smoală încinsă. Vreau să mă duc acasă şi să intru în baie şi să tot frec cu săpunul de rufe şi cu piatra ponce până îmi dispare orice urmă de miros din piele. E un miros care mă face să vomit.

  Dar mi-e şi foame. E monstruos, dar totuşi e adevărat. Moartea îmi face foame. Poate pentru că am un gol; sau poate că aşa are grijă trupul să rămână în viaţă, ca să continui să repet această rugăciune fundamentală: Exist, exist. Exist încă.

  Vreau să mă culc, să fac dragoste imediat.

  Mă gândesc la cuvântul a savura.

  Aş putea mânca un cal întreg.

  Capitolul patruzeci şi patru.

  Lucrurile au reintrat în normal.

  Cum pot spune că aşa-i normal? Dar oricum, dacă e să compar cu azi-dimineaţă, acum ne-am reîntors la normal.

  Prânzul a constat dintr-un sandvici de pâine neagră cu brânză, un pahar cu lapte, tulpini de