ţelină şi pere din conservă. Un prânz de elev. Am devorat tot, nu repede, ci savurând gustul şi aromele ce-mi umpleau gura. Acum mă duc la târguieli ca de obicei. Chiar aştept cu nerăbdare să plec. În rutină găseşti o anumită consolare.

  Ies pe uşa din spate şi o iau pe potecă. Nick îşi spală maşina cu şapca pusă într-o parte. Nu se uită la mine. Evităm să ne uităm unul la altul de câtva timp. Sigur că ne-am trăda cumva, chiar şi aici în aer liber, unde nu ne vede nimeni.

  La colţ o aştept pe Ofglen. Întârzie. În cele din urmă o văd venind: o siluetă din pânză albă şi roşie, ca un zmeu, care vine cu pasul alert pe care am fost învăţate să-l folosim. Când o văd, nu observ nimic la început. Apoi, pe măsură ce se apropie, mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu ea. Arată altfel. E schimbată într-un fel greu de definit; nu e lovită, nu şchiopătează. Parcă a intrat la apă.

  Apoi, când e şi mai aproape, văd ce s-a întâmplat. Nu e Ofglen. E la fel de înaltă, dar mai slabă şi faţa ei e smeadă, nu roz. Se apropie de mine şi se opreşte.

  — Binecuvântat fie rodul, zice ea, corect îmbrăcată, cu o expresie corectă pe faţă.

  — Să dea Dumnezeu, răspund eu încercând să nu las să mi se vadă surpriza.

  — Probabil că eşti Offred, zice ea. Spun că da şi pornim.

  Ei, şi-acum? îmi zic în gând. Mi se-nvârte capul, căci asta nu-nseamnă nimic bun: ce s-a-ntâmplat cu ea, cum aflu fără să arăt prea mult interes? Nu trebuie să înnodăm prietenii sau să devenim devotate una alteia. Încerc să-mi aduc aminte cât mai are Ofglen până să-şi termine postul.

  — Ni s-a dat vreme bună, zic eu.

  — Pe care o primesc cu bucurie. Vocea ei e inexpresivă, placidă, nu spune nimic.

  Trecem pe la punctul de control fără alt schimb de cuvinte. E taciturnă şi eu la fel. Oare aşteaptă să încep eu, să mă dezvălui sau e o fanatică cufundată în meditaţie?

  — Ofglen a fost aşa de curând transferată? întreb eu, deşi ştiu că nu. Doar am văzut-o azi-dimineaţă. Mi-ar fi spus.

  — Eu sunt Ofglen, zice femeia. Exprimare perfectă. Ea e noua Ofglen, iar Ofglen, unde o fi, nu mai e Ofglen. Nu i-am ştiut niciodată adevărul nume. Acum n-ar mai fi uşor s-o găseşti.

  Intrăm la Lapte şi Miere şi la Numai Carne unde eu cumpăr pui, iar noua Ofglen ia un kil şi jumătate de hamburgeri. Facem cozile obişnuite. Zăresc câteva femei pe care le recunosc; schimb cu ele imperceptibilul salut cu care ne demonstrăm reciproc că ne cunoaşte cineva, că existăm.

  Când ieşim de la Numai Carne îi zic noii Ofglen:

  — Ar trebui să mergem la Zid. Nu ştiu exact ce pot afla astfel; poate ar fi un fel de a-i testa reacţia. Trebuie să ştiu dacă e de-a noastră sau nu. Dacă este, dacă pot stabili asta sigur, mi-ar putea spune ce s-a întâmplat exact cu Ofglen.

  — Cum vrei, răspunde ea. Cu indiferenţă sau cu prudenţă?

  De Zid spânzură cele trei femei de dimineaţă purtând încă rochiile, purtând încă pantofii; cu capetele încă acoperite de saci albi. Li s-au dezlegat braţele care stau ţepene şi corecte pe lângă corp. Cea în albastru e în mijloc cu cele în roşu de o parte şi de alta, deşi acum culorile nu mai sunt atât de vii; s-au şters parcă, s-au spălăcit, cum se întâmplă cu fluturii morţi sau peştii tropicali care se usucă pe ţărm. Nu mai au strălucire. Stăm şi ne uităm la ele în tăcere.

  — Să ne fie spre aducere-aminte, zice noua Ofglen în cele din urmă.

  La început eu nu zic nimic, căci încerc să descifrez ce vrea să spună. Cuvintele ei ar putea însemna că să ţinem minte priveliştea ca probă a nedreptăţii şi a brutalităţii regimului. În cazul ăsta ar trebui să zic da. Sau exact contrariul, că să ţinem minte să facem ce ni se spune ca să nu dăm de bucluc, pentru că altfel vom fi pe drept pedepsite. Dacă asta vrea să spună, ar trebui să spun slavă. Tonul amabil, dar inexpresiv, nu-mi oferă nici un indiciu.

  Risc şi zic:

  — Da.

  Nu răspunde, deşi percep o scăpărare de alb cu coada ochiului; ca şi cum s-ar fi întors să-mi arunce o privire rapidă.

  Peste o clipă ne întoarcem şi facem lunga cale înapoi, potrivindu-ne pasul reglementar ca să părem la unison.

  Mă gândesc că ar trebui să mai aştept înainte de a face o nouă încercare. E prea devreme ca să încep să sondez. Poate peste o săptămână, poate chiar mai mult; ar trebui s-o urmăresc cu atenţie, să-i prind inflexiunile vocii, cuvinte scăpate din neatenţie, aşa cum m-a urmărit Ofglen. Acum că Ofglen s-a dus, sunt din nou în alertă, lenea mi-a dispărut, trupul meu nu se mai gândeşte numai la plăcere, ci simte că e în primejdie. N-ar trebui să mă pripesc, să risc fără să fie nevoie. Dar trebuie să ştiu. Mă abţin până ce am trecut de ultimul punct de control şi mai avem doar două intersecţii până să ne despărţim; atunci nu mă mai pot stăpâni.

  — N-o cunoşteam pe Ofglen prea bine, zic. Vreau să zic, pe cea dinainte.

  — Da? zice ea. Faptul că a răspuns totuşi, chiar dacă atât de prudent, îmi dă curaj.

  — O cunosc doar din mai, continuu eu. Simt că mă ia cu fierbinţeală şi că-mi bate inima. E o treabă delicată. În primul rând e o minciună. Şi apoi, cum să fac să bag cuvântul vital? Cam de la începutul lunii, cred. Chiar de la 1 Mai, cum se zicea.

  — Da? zice ea pe un ton uşor, indiferent, ameninţător. Nu e un cuvânt pe care