Acum mă ia cu frig, mă trec toate apele. Cuvintele ei sunt de fapt un avertisment.

  Nu e de-a noastră. Dar ştie.

  Trec de ultimele două intersecţii cuprinsă de groază. Iar am fost proastă. Mai mult decât proastă. Abia acum îmi dau seama că dacă Ofglen a fost prinsă, s-ar putea să vorbească; şi despre mine, printre altele. O să vorbească sigur. N-o să poată rezista.

  Dar n-am făcut nimic de fapt, îmi spun. Am ştiut doar. Şi am tăinuit.

  Ei ştiu unde e fetiţa mea. Dacă or s-o aducă şi mă ameninţă că-i fac ceva în faţa mea? Sau chiar îi fac. Nici nu pot să mă gândesc ce i-ar putea face. Sau pe Luke, dacă îl au pe Luke. Sau pe mama, sau pe Moira sau chiar pe oricine altcineva. Doamne Dumnezeule, nu mă pune să aleg. Nu o să pot suporta; Moira avea dreptate în ceea ce mă priveşte. O să spun orice vor ei, incriminând pe oricine. E adevărat: la primul ţipăt, chiar scâncet, o să mă fac piftie şi o să mărturisesc orice vină şi o să sfârşesc atârnând de un cârlig pe Zid. Lasă capul în jos, îmi ziceam eu altădată, şi vezi lucrurile limpede. Degeaba.

  Aşa mă frământă gândurile în drum spre casă.

  La colţ ne întoarcem una spre cealaltă cum e obiceiul.

  — Sub Ochiul Lui, zice perfid Ofglen cea nouă.

  — Sub Ochiul Lui, răspund cu ardoare, chipurile. Ca şi cum prefăcătoria ar mai putea ajuta la ceva, după câte am spus.

  Şi acum face un lucru ciudat. Se înclină astfel încât apărătorile noastre albe de cai se ating aproape şi îi văd ochii căprui-deschis de aproape şi ridurile delicate ce-i brăzdează obrajii şi îmi şopteşte rapid şi uşor ca un foşnet de frunze uscate.

  — S-a spânzurat, zice. După Acţiunea de Salvare. A văzut duba venind s-o ridice. Mai bine aşa.

  Apoi se îndepărtează luând-o pe stradă în jos.

  Capitolul patruzeci şi cinci.

  Rămân o clipă cu răsuflarea tăiată de parcă m-a lovit cineva în plex.

  Deci a murit, iar eu sunt totuşi în siguranţă. A reuşit înainte s-o ridice. Simt o mare uşurare. Îi port recunoştinţă. A murit ca eu să rămân în viaţă. O s-o jelesc mai târziu.

  În afară de cazul că femeia asta minte. Există întotdeauna posibilitatea.

  Inspir adânc, expir: îmi iau oxigen. În jurul meu se face întuneric, apoi se luminează. Văd încotro merg.

  Cotesc, deschid poarta, mă sprijin o clipă de clanţă ca să-mi revin, intru. Nick e acolo, spălând încă maşina. Fluieră încet. Mi se pare foarte departe.

  Doamne Dumnezeule, îmi zic în gând, o să fac orice vrei tu. Acum că m-ai scăpat, o să-mi anihilez identitatea, dacă asta doreşti într-adevăr; o să mă curăţ de toate, o să devin un potir. O să renunţ la Nick, o să uit de celelalte, n-o să mă mai plâng. O să-mi accept soarta. O să mă sacrific. O să mă căiesc. O să abdic. O să renunţ.

  Ştiu că nu e bine, dar aşa mă gândesc. Mintea mi-e potopită de tot ce ne-au predat la Centrul Roşu şi până acum am respins. Nu vreau durere. Nu vreau să fiu o balerină cu picioarele în aer şi cu chipul acoperit de o pânză albă. Nu vreau să fiu un manechin atârnat de Zid, nu vreau să fiu un înger fără aripi. Vreau să continui să trăiesc, sub orice formă. Renunţ la trupul meu de bunăvoie, spre a fi folosit de alţii. Pot să facă ce vor cu mine. Sunt abjectă.

  Pentru prima oară le simt cu adevărat puterea.

  Trec pe lângă straturile cu flori, pe lângă salcie, îndreptându-mă spre uşa din dos. O să intru în casă şi-o să fiu în siguranţă. În camera mea o să cad în genunchi, trăgând în piept cu recunoştinţă aerul îmbâcsit şi cu miros de lac de mobilă.

  Serena Joy e la uşa din faţă, stând pe trepte. Mă strigă. Ce vrea oare? Vrea să intru în salon s-o ajut să depene lână cenuşie? N-o să-mi pot împiedica mâinile să-mi tremure şi o să observe. Dar o iau oricum înspre ea, că n-am încotro.

  De pe treapta de sus, mă domină complet. Privirea ei aruncă flăcări, ochii ei albaştri par să ardă în contrast cu faţa albă şi smochinită. Îmi las privirea în jos, mă uit în pământ, la picioarele ei, la vârful bastonului.

  — Am avut încredere în tine, zice. Am încercat să te ajut.

  Încă nu-mi ridic privirile. Sunt copleşită de vinovăţie, am fost descoperită, dar în ce fel? De care din multele mele păcate sunt acuzată? Singurul fel de a afla e să tac. Să încep să mă scuz pentru una sau alta ar fi o gafă. M-aş putea da de gol cu ce nici n-a bănuit.

  Poate că nu e nimic. Poate că au descoperit chibritul ascuns în saltea. Îmi las capul în jos.

  — Ei? exclamă ea. Nu te dezvinovăţeşti?

  Ridic ochii şi mă uit la ea.

  — Pentru ce? reuşesc eu să îngăim. Dar cuvintele mele sună obraznic.

  — Ia uite! zice ea, scoţând mâna de la spate. Are în mână pelerina ei de iarnă. Am găsit ruj pe ea, continuă ea. Cum ai putut fi atât de vulgară? Eu i-am spus… Dă drumul la pelerină; mai are ceva în mâna ei scheletică. Aruncă şi obiectul ăsta: cad paietele purpurii rostogolindu-se pe trepte ca o piele de şarpe, strălucind în soare. Hoţeşte, zice. Puteai să-mi laşi şi mie ceva. Oare îl iubeşte totuşi? Ridică bastonul. Am impresia că o să mă lovească, dar nu o face. Ridică obiectul ăla dezgustător şi du-te în camera ta. La fel ca aialaltă. O târfă. O să