Vreau să mă întorc, să alerg spre el, să-l cuprind în braţe. Ar fi o prostie. Nu-mi poate fi de nici un ajutor. S-ar duce şi el la fund.

  Mă îndrept spre uşa din dos, intru în bucătărie, las jos coşul, mă duc sus. Am mintea limpede şi calmă.

  XV. NOAPTE.

  Capitolul patruzeci şi şase.

  Stau la fereastră în camera mea aşteptând. Am în poală o mână de steluţe zdrobite.

  Ar putea fi ultima oară când să trebuiască să aştept. Dar nu ştiu ce aştept. Ce aştepţi? Se zicea pe vremuri. Adică Grăbeşte-te. Nu trebuia să răspunzi. Ce anume aştepţi e o întrebare diferită şi nici la ea nu am răspuns.

  Dar nu e exact o aşteptare. E mai mult o formă de suspendare. Fără suspans. În sfârşit, timpul nu mai există.

  Sunt căzută în dizgraţie, adică opusul lui a fi în graţie. Ar trebui să am remuşcări.

  Dar eu mă simt senină, liniştită, cuprinsă de indiferenţă. Nu-i lăsa pe ticăloşi să te nimicească, îmi tot repet, dar nu îmi transmite nimic. E ca şi când ai spune: Să nu fie aer; sau: Nu exista.

  Cred că asta ai putea spune.

  Nu e nimeni în grădină.

  Mă întreb dacă o să plouă.

  Afară scade lumina. Cerul e deja roşcat. Curând o să fie întuneric. Acum coboară întunericul. N-a durat mult.

  Aş putea face mai multe lucruri. De exemplu, aş putea da foc casei. Aş putea face o grămadă din rochii şi cearşafuri şi să aprind unicul meu chibrit tainic. Dacă n-o lua foc, n-o lua foc şi gata. Dar dacă ar lua foc, cel puţin ar fi un eveniment, un semnal care să-mi marcheze ieşirea din scenă. Câteva flăcări care ar fi stinse cu uşurinţă. Între timp, aş putea scoate nori de fum şi să mor sufocată.

  Aş putea să-mi sfâşii cearşaful în bucăţi şi să improvizez o frânghie pe care s-o leg de piciorul patului şi să încerc să sparg geamul. Care e armat.

  M-aş putea duce la Comandant, să mă prăvălesc despletită pe podea, cum se zice, să-i îmbrăţişez genunchii, să mărturisesc, să plâng, să-l implor. Nolite te bastardes carborundorum, aş putea zice. Nu ca o rugăciune. Parcă-i văd pantofii: negri, bine lustruiţi, impenetrabili, fără să-şi trădeze nici un gând.

  Dar aş putea să folosesc cearşaful să-mi pun un ştreang în jurul gâtului, să mă atârn în dulap şi să mă arunc cu toată greutatea înainte ca să mă sugrum.

  Aş putea să mă ascund după uşă şi să aştept până o veni ea şontâc-şontâc prin hol ca să-mi aducă ce sentinţă, pedeapsă sau penitenţă s-a hotărât să-mi dea şi să sar la ea, s-o dobor la pământ şi să-i car picioare în cap, scurt şi cu precizie. Ca să nu se mai chinuiască. Să termin şi eu cu chinurile mele. Să termin cu chinurile noastre.

  Aş câştiga timp.

  Aş putea s-o iau sprinten pe scări în jos, să ies pe uşa din faţă în stradă şi să merg încercând să par că am o ţintă precisă şi să văd cât de departe aş putea ajunge. Roşul e aşa de vizibil.

  M-aş putea duce în camera lui Nick de deasupra garajului, cum am mai fost noi doi împreună. M-aş putea întreba dacă o să-mi deschidă, să-mi dea adăpost, acum că nevoia e reală.

  Trec în revistă aceste posibilităţi pe îndelete. Niciuna nu pare mai bună ca alta. Niciuna nu pare de preferat. Trupul meu e obosit, şi ochii şi picioarele. Până la urmă asta îţi vine de hac. Credinţa e numai un cuvânt, brodat.

  Privesc în amurg şi mă gândesc cum e iarna. Zăpada care cade uşor şi fără efort, acoperind totul cu cristale; lumina lunii pâcloasă înaintea ploii, ştergând contururile şi culorile. Moartea prin îngheţare e lipsită de dureri, se zice, după primul fior de gheaţă. Zaci întins în zăpadă ca un înger făcut de copii şi adormi.

  În spatele meu simt prezenţa ei, a strămoaşei mele, a dublurii mele, cum se leagănă în aer sub candelabru, în costumul ei de stele şi pene, o pasăre oprită în zbor, o femeie transformată în înger, aşteptând să fie găsită. De mine, de data asta. Cum am putut crede că sunt singură aici în cameră? Am fost întotdeauna două. Termină o dată, zice ea. M-am săturat de melodrama asta, m-am săturat să tac. Nu există nimeni pe care să-l poţi apăra, viaţa ta nu are valoare pentru nimeni. Vreau să se termine.

  Cum stau aşa la fereastră, aud duba neagră. O aud înainte de a o vedea; una cu amurgul se înfiripează din propriul sunet parcă ar fi o materializare, o coagulare a nopţii. O coteşte pe alee şi se opreşte. Abia pot distinge ochiul alb şi cele două aripi. Probabil că vopseaua e fosforescentă. Doi bărbaţi se detaşează din umbra dubei, urcă scările din faţă şi sună. Aud clopoţelul sunând, ding, dong, jos în hol, ca stafia unui clopoţel tras de o femeie ce încearcă să vândă cosmetice din uşă în uşă.

  Deci mă aşteaptă lucruri şi mai rele.

  Mi-am irosit timpul. Ar fi trebuit să-mi iau soarta în mâni cât mai puteam. Ar fi trebuit să fur un cuţit de la bucătărie, sau să ajung la foarfecele din trusa de cusut. Mai erau şi foarfecele de grădină, andrelele de împletit; lumea e plină de arme dacă ştii să le cauţi. Ar fi trebuit să am grijă.

  Dar e prea târziu să mă mai gândesc la asta acum, deja li se aud paşii pe mocheta roz-pal de pe scări; paşi grei şi surzi ca sângele ce-mi zvâcneşte în tâmple. Stau cu spatele la fereastră.

  Mă aştept să vină un străin, dar Nick e cel ce deschide uşa şi aprinde lumina. Nu-mi dau seama de ce-nseamnă asta, în afară de cazul că e