pachet ca un om mare. Mi-o aprinde cu bricheta. Prima mea ţigară adevărată, Time. În tabără colegii nu-mi dădeau. Spuneau: Eşti încă un copil. Îşi aruncau unul altuia pachetul peste capul meu. Chiar şi fetele îşi aruncau pachetul pe deasupra mea, şi uite c-aici un şofer îmi aprinde ţigara cu bricheta şi bricheta e cu o fată goală care se-mbracă şi se dezbracă. Trag în piept, tuşesc, arde, bun, măcar de-ar arde totul. Lumea-ntreagă, arză-o-ar focu’ .

— Mergem. Rulăm. Fumăm. Tăcem ca bărbaţii. Dacă tata m-ar vedea aşa, pe loc mi-ar cîrpi o palmă. Aşadar, acum e rîndul ei, repede, n-are importanţă ce anume. Cum îi arată faţa atunci cînd coboară seara din autobuzul Industriei militare, ca şi cum toată ziua ar fi lucrat pentru îngerul morţii, în fiecare zi la fel, nu se poate obişnui. Şi abia după ce face un duş şi după ce dă jos de pe ea mirosul de gloanţe, abia atunci redevine om. Şi-atunci se aşază în fotoliul ei, şi eu îi dau spectacole, „spectacolul zilei“ numim noi asta, un spectacol pe care eu îl plănuiesc în fiecare zi pe drumul la şcoală şi în timpul orelor de şcoală şi după şcoală. Un spectacol anume pentru ea, cu personaje, cu costume, pălării, şaluri, haine pe care le şterpelesc de pe frînghiile de rufe ale vecinilor, sau lucruri pe care le găsesc pe stradă, sînt, totuşi, fiul tatălui meu.

— Şi de jur împrejur e de-acum întuneric, dar ea şi cu mine n-avem nevoie de lumină, ne-ajunge lumina roşie de la boiler. Ei cel mai bine îi e-n întuneric, aşa spune ea, şi-ntr-adevăr pe-ntuneric ochii ei se fac şi mai mari, şi asta e ceva ce nu s-a văzut. Ca doi peşti albaştri în lumina boilerului. Cine o vede pe stradă, cu basmaua şi cu cizmele ei şi cu privirea-n pămînt, nu ştie cît e de frumoasă, dar în casă ea e cea mai frumoasă din lume. Scheciuri de-ale celor trei comici faimoşi joc pentru ea, şi Uri Zohar şi Shaike Ophir, şi imitaţii ale Cvartetului Clubul de teatru. Cu mătura în chip de microfon îi cîntam „Ăsta-i semn că eşti tînăr“ şi „Iubita mea cu gîtul alb“ şi „Dar numele nu i-l ştia“, un spectacol întreg în fiecare seară, ani de-a rîndul tot aşa, zi de zi, şi el nu ştia nimic despre asta, nu ne-a prins niciodată. Uneori intra-n casă o clipă după ce-ncheiasem, mirosea ceva în aer şi nu ştia ce, şi se oprea şi clătina din cap spre noi ca un profesor bătrîn, dar atîta tot, nimic mai mult, nici măcar nu-şi putea închipui cum e ea cînd mă priveşte pe mine.

Se apleacă înainte, se arcuieşte, ca şi cum s-ar rotunji în jurul poveştii.

— Şi eu încep să simt că poate nu-i în regulă că mă gîndesc neîntrerupt la ea atît de multă vreme, dar pe de altă parte nu vreau să mă-ntrerup la mijloc, mi-e teamă c-asta ar slăbi-o în mine. Şi-aşa mi se pare deodată slăbită înlăuntrul meu. Acuşi o să vină timpul lui. Trebuie să fie dreptate pe lumea asta. Jumătate-jumătate la milimetru. Şedea cu picioarele pe taburetul cel mic, într-un halat alb şi c-un prosop alb răsucit în jurul capului. Aşa arăta ca o prinţesă, ca Grace, prinţesa de Monaco. Vedeţi voi, ni se adresează, şi glasul lui e deodată altul, e glasul limpede al unui om care pur şi simplu stă de vorbă cu tine: Poate că nu era decît o oră pe zi, timpul pe care-l aveam neto singur cu ea, pînă se-ntorcea el acasă; poate chiar mai puţin de-o oră, poate un sfert de oră, cine poate să ştie, cînd eşti copil timpul trece pentru tine altfel. Dar alea erau cele mai frumoase clipe ale mele cu ea, aşa că poate le-am făcut să dureze în amintire oleacă mai mult. Chicoteşte: i-l jucam pe doctor Ticho al lui Shaike Ophir, povestea cu ochiul defect al Tsionei, şi povestea cu automobilul rechiziţionat, şi Intră-n-casă-Bobea-să-nu-te-mănînce-muştele, şi ea şedea cu ţigara uite-aşa, cu surîsul ei care e niţel spre tine şi niţel spre ceva ce e dincolo de capul tău, şi eu nici măcar nu ştiu ce putea ea să-nţeleagă din ebraica mea şi din toate accentele mele şi din argoul meu, mai mult ca sigur că nu-nţelegea cea mai mare parte din ce spuneam, dar seară de seară, trei-patru ani, poate cinci, şedea şi mă urmărea, surîdea, nimeni în afară de mine n-a văzut-o vreodată surîzînd aşa, vă garantez, pînă cînd dintr-odată, cînd nu te aşteptai, se sătura, la mijlocul unui cuvînt, nu avea importanţă unde eram, în şpiţul şpiţului poantei, vedeam cum se apropie momentul, devenisem specialist în chestia asta, ochii începeau să-i fugă înlăuntrul ei, buzele începeau să-i tremure, gura i se mişca într-o parte, începeam să gonesc către poantă, încercînd să ajung înaintea ei, goneam ca la curse, îi vedeam chipul închizîndu-mi-se în faţa ochilor, şi asta era, s-a isprăvit. Nu-i. Eu încă mai sînt cu şalurile pe cap, cu mătura-n mînă, mă simţeam idiot cum nu se poate, un măscărici, şi ea aruncă de-acum prosopul de pe cap, stinge ţigara, ce-o să se aleagă de tine, strigă, du-te şi fă-ţi lecţiile, du-te şi joacă-te cu prietenii…

De trei ocoluri de jur împrejurul scenei are nevoie ca să-şi reia respiraţia, şi în clipele acelea, eu, absolut pe nepregătite, sînt inundat de-o imensă durere subită care e din altă lume: dac-aş avea un copil de la ea, mă gîndesc pentru a mia oară, dar de astă dată asta mă străpunge într-un loc nou, într-un mădular lăuntric pe care nu mi-l ştiam; un copil care să mi-o amintească fie şi numai prin ceva mărunt, prin curba obrazului, printr-o mişcare a gurii, nu mai mult. Pe viaţa mea că nu mi-ar trebui mai mult.