doară. Întorc încet cătarea şi prind în colimator gura ţevii unui tun de 85 mm. Fără a-mi desprinde privirea de la ea, reglez înălţătorul, în faţa ochilor îmi dansează linii şi siluete. Ţeava lungă a tunului coboară, de parcă şi-ar saluta prada.

Bătrânul îşi propteşte binoclul cu infraroşii de buza turelei.

– Cerule, îndură-te de noi! murmură el. Acolo-i un întreg batalion de PAK{12}-uri.

– Atunci trageţi în ei! strigă Porta din scaunul mecanicului. Dacă nu, se vor căca ei pe noi, şi încă din greu. Nu-i o plăcere să se tragă-n tine, nu ştiu dacă aţi aflat!

Toată atenţia şi energia mea se concentrează asupra harnicilor tunari de pe malul celălalt. Patru guri de tun aruncă ceva ca un licăr fantomatic, albastru-sângeriu, asupra tufişurilor dese. Pentru o clipă zăresc limpede echipajele PAK-urilor. Pe deasupra terenului viran şuieră obuze şi explodează pe alee, smulgând pietre cenuşii din pavaj şi azvârlindu-le în toate părţile ca pe nişte noi proiectile.

Exploziile urlă, tună şi trosnesc. Cele câteva geamuri care au mai rămas sunt făcute zob.

O siluetă de femeie se rostogoleşte prin aer, dar incidentul trece neobservat în iadul exploziilor.

– Uite la ea, ce mai tumbă! oftează Porta. Cu asta va ajunge mai mult ca sigur la forţele aeropurtate.

Sunt atât de absorbit de ţinta mea încât nici nu iau în seamă cuvintele lui Porta.

Ţeava tunului, cu noul ei amortizor, se roteşte încet şi tăcut. Mai ajustez puţin distanţa şi-i fixez pe cei de dincolo. Acum îl zăresc clar pe comandantul bateriei ruseşti. Arată ca un actor pe scenă, scăldat într-o lumină azurie.

– Grozav! murmur eu inconştient, încântat de înfăţişarea ofiţerului înalt şi suplu, în mantaua sa lungă, cenuşiu-maronie. Căciula de blană îi stă şmechereşte pe-o sprânceană. Dirijează focul bateriei, fără a avea habar că noul nostru mecanism de ochire zăreşte prin ceaţă şi beznă ca într-o zi senină. Simt o exaltare sălbatică la gândul că hotărăsc cât va mai trăi ofiţerul rus.

– Ce-ai zis? vrea să ştie Bătrânul, aplecându-se întrebător din trapa turelei.

– Visează la bastonul de mareşal, rânjeşte Micuţul, hohotind răguşit.

– Ai adormit, aşa-i? întreabă furios Bătrânul, pocnindu-mă puternic în umăr cu binoclul său de noapte. Ce dracu mai aştepţi? De ce nu tragi? Foc, am spus! Foc, fir-ai al dracului! Aruncă-i în aer!

Înşfac declanşatorul şi tunul urlă cu un trosnet asurzitor. Din gura ţevii ţâşneşte o limbă de foc de câţiva metri. Enormul vehicul e împins înapoi pe şenilele sale, de parcă ar face o reverenţă spre proiectilul care ţâşneşte din ţeava tunului.

– Încărcat, piedica jos! tună Micuţul, în timp ce trânteşte culasa. Tubul gol şi încins al proiectilului anterior zornăie pe podeaua de oţel a tancului.

Micuţul îl loveşte cu piciorul, înjurând, şi tubul zboară înspre Julius Heide, pe care-l pocneşte în ceafă. Heide sare în picioare, turbat de furie şi se năpusteşte asupra Micuţului cu o grenadă în mână.

– O să-ţi fac ţeasta zob, şobolan hamburghez împuţit! şuieră el, roşu la faţă, şi-l loveşte pe Micuţul cu grenada.

– Încetaţi şi lăsaţi gura, ordonă Bătrânul. După ce se termină tărăşenia asta, vă puteţi căsăpi, din partea mea, cât vreţi. Dar până atunci, rămâneţi soldaţi. De ce oare am acceptat eu conducerea Plutonului 2? Blestemată fie ziua aceea!

– Las' că ne ai pe toţi la inimă, rânjeşte încântat Micuţul. Dac-ar fi să te luăm în serios şi să te părăsim, ai fi mort ca un hering afumat înainte de a ne îndepărta noi. Te-ai îneca în lacrimi şi nu ţi-ai mai vedea nicicând casa.

Îmi apăs ochii de periscop şi urmăresc traiectoria salvei. În apropierea tufişurilor se ridică o coloană de zăpadă şi flăcări.

Siluete kaki se învârtoşesc prin aer. Un afet de tun e azvârlit într-o parte, culcând la pământ un şir întreg de tufe.

Bătrânul lansează ordine prin radio către celelalte vehicule ale plutonului. Cu eşapamentele scuipând flăcări, Panthere şi tancuri P-IV se precipită pe aleea largă şi pe străzile lăturalnice. Şenile late scrâşnesc şi zornăie pe pavajul cenuşiu. Plutoanele 3 şi 5 se opresc de ambele părţi ale aleii, foarte aproape de zidurile caselor, cărora le zgârie tencuiala cu o hârşâitură ce-ţi sfâşie nervii.

La etajul al doilea se deschide o fereastră. O bătrână cu o scufiţă de noapte pe cap ţipă isteric şi ne arată ameninţătoare pumnul.

– Svinia! strigă, şi aruncă un obiect în cel mai apropiat tanc care trosneşte. O perdea orbitoare de flăcări se înalţă spre cer.

– Căţeaua aia căpiată azvârle cu grenade, strigă Porta, clătinând din cap la gândul că cineva poate fi atât de nechibzuit.

– Las' c-o rezolv eu, mârâie Heide.

Deschide trapa transmisionistului, îşi propteşte patul automatului în umăr şi trimite cu sânge-rece trei rafale scurte către femeia furioasă, în cămaşa ei verde de noapte. Aceasta cade de la geam cu un horcăit şt se zdrobeşte de pavajul ud. În timpul căderii scufiţa de noapte i se desprinde de pe cap, flutură puţin în urma ei şi aterizează ca o pasăre rănită pe ţeava tunului nostru.

– Isuse, exclamă Micuţul, întinzându-şi gâtul, asta-i o femeie norocoasă! Îmi aduc aminte că eu şi cu odrasla aia de jidan, David, din Hein Hoyerstrasse. ne învârteam odată pe nişte biciclete de comis-voiajori pline cu haine de blană. În timp ce treceam pe Zirkus Weg, o târfă şi-a aruncat de la fereastra etajului trei o pereche de chiloţi folosiţi, care au coborât plutind lin încolo şi-ncoace şi-au aterizat frumuşel drept pe căpăţâna mea. Câţiva sticleţi ameţiţi care ne luaseră urma, ne văzuseră pe când "împrumutam" blănurile de la Alster Haus. În orice caz, în clipa în care copoii au zărit coborând de la etajul trei husa aia de maşină de regulat ne-au lăsat baltă şi-am scăpat cu bine. Aşa că prăpădita de căciuliţă ne va purta noroc!

Puma lui Barcelona deschide focul. În minutele următoare, Plutonul 2 trimite o furtună de proiectile brizante în poziţia antitanc rusească.

De pe malul celălalt al râului se ridică un nor de praf şi deşeuri, iar tot ce stătea în poziţie verticală e ras pur şi simplu de pe faţa pământului.

Nenumăratele Maxim amuţesc. După ce norul de praf se risipeşte, în locul în care ar fi trebuit să fie PAK-urile nu zărim decât o grămadă imensă de resturi inutile.

– Asta a fost, face Bătrânul, aprinzându-şi pipa cu