erau cunoscuţi decât acei criminali care fuseseră prinşi. Deci, imbecilii. Despre ceilalţi, cei inteligenţi, nu se ştia nimic din moment ce nu fuseseră arestaţi niciodată. Să fi descoperit oare unul dintre aceşti nepedepsiţi felul în care se poate realiza o crimă perfectă?

Singurul mijloc de-a o afla era să se angajeze în poliţie şi să pornească el însuşi la vânătoare. Ceea ce a şi făcut. Urcă fără greutate toate treptele ierarhice. Reuşi să aibă primul succes arestându-l pe propriul său profesor de deminare a explozivilor, care beneficia astfel de o bună acoperire, ca şef al unei grupări teroriste!

Comisarul Méliès se apucă să scotocească prin salon, răscolind cu privirile fiecare ungher. Privirea i se fixă în cele din urmă pe plafon.

― Ia spune-mi, Émile, aici erau muşte când ai intrat tu?

Inspectorul răspunse că nu fusese atent. Când sosise, uşa şi ferestrele erau închise, apoi însă fereastra fusese deschisă şi, dacă existaseră muşte în cameră, avuseseră tot timpul să iasă.

― E ceva important? se nelinişti el.

― Da. Mă rog, nu. Să zicem doar că e păcat. Ai fişele victimelor?

Cahuzacq scoase la iveală un dosar cartonat din geanta pe care o purta pe umăr. Comisarul îl deschise şi consultă diversele fişe pe care le conţinea.

― Ce părere ai?

― E ceva interesant aici... Toţi trei fraţii Salta erau chimişti de profesie, dar unul din ei, Sébastien, era un personaj mai puţin obişnuit decât părea la prima vedere. Ducea o viaţă dublă.

― Ia te uită...

― Acest Salta era posedat de demonul jocurilor de noroc... Marele său talent era pokerul. Era supranumit "gigantul pokerului". Nu numai din cauza înălţimii, ci mai ales fiindcă miza pe nişte sume fabuloase. Recent, pierduse mulţi bani. Se trezise prins într-un lanţ de datorii. Şi singura soluţie ca să scape era să joace din ce în ce mai mult

― De unde ştii?

― Am avut de făcut, nu demult, nişte cercetări prin mediul jocurilor de noroc. Era lefter de-a binelea. Se pare că fusese ameninţat cu moartea dacă nu-şi plătea datoriile.

Méliès, gânditor, încetă să-şi mai mestece guma.

― Exista, aşadar, un mobil în ce-l priveşte pe Sébastien...

Cahuzacq dădu din cap.

― Crezi că le-a luat-o înainte şi s-a sinucis?

Comisarul ignoră întrebarea şi se întoarse din nou spre uşă.

― Când ai ajuns tu, era închisă pe dinăuntru, nu?

― Afirmativ.

― Şi ferestrele la fel?

― Toate ferestrele, chiar!

Méliès se apucă din nou să-şi mestece cu ardoare guma.

― La ce te gândeşti?

― La o sinucidere. Sigur, poate părea simplist, dar ipoteza sinuciderii explică totul. Nu există urme străine fiindcă nu a existat nici o intruziune din exterior. Totul s-a petrecut înăuntru, în spaţiu închis. Sébastien şi-a ucis fraţii şi s-a sinucis.

― Mda, dar cu ce armă?

Méliès închise ochii ca să-i vină mai uşor inspiraţia.

― O otravă. O otravă puternică cu efect întârziat. De genul cianurii puse într-o caramelă. Când caramela se topeşte în stomac, îşi eliberează conţinutul mortal. Ca o bombă chimică cu

Întârziere. Ai zis că era chimist, nu?

― Da, la CCG.

― Aşadar, lui Sébastien Salta i-a fost foarte uşor să-şi fabrice arma!

Cahuzacq nu părea încă pe deplin convins.

― Atunci de ce au cu toţii feţele atât de îngrozite?

― Durerea. Când cianura străpunge stomacul, e foarte dureros. Ca un ulcer, dar de o mie de ori mai rău.

― Înţeleg ca Sébastien Salta să se fi sinucis, spuse Cahuzacq, plin de îndoieli, dar de ce să-şi fi ucis fraţii, care, în ce-i priveşte, nu aveau de ce să se teamă?

― Ca să-i ferească de dezonoarea ruinei. Mai e şi reflexul omenesc străvechi ce-i face pe oameni să-şi ia cu ei în moarte întreaga familie. În Egiptul antic, faraonii puneau să fie înhumaţi cu nevestele, servitorii, animalele şi mobilele lor cu tot! Ţi-e teamă să pleci singur, şi atunci îi iei cu tine pe cei apropiaţi.

Inspectorul era acum zguduit de siguranţa comisarului. Totul putea să pară fie prea simplu, fie prea sordid, însă numai ipoteza sinuciderii ar fi putut justifica absenţa oricărei urme.

― Deci, să rezumăm, reluă Méliès. De ce totul e închis? Deoarece totul se petrece în interior. Cine a ucis? Sébastien Salta. Cu ce armă? O otravă cu efect întârziat, făcută de el! Care e mobilul? Disperarea, neputinţa de-a face faţă datoriilor enorme contractate la joc.

Émile Cahuzacq nu izbutea să-şi vină în fire. Aşadar, enigma aceasta, anunţată de ziare ca fiind "thrillerul verii", era chiar atât de uşor de rezolvat? Şi fără ca măcar să se fi recurs la toate procedurile de rutină ― verificări, confruntarea martorilor, căutarea de indicii ― pe scurt, toată bucătăria profesiei? Reputaţia comisarului Méliès era atât de mare, încât nu rămânea loc pentru îndoieli. Raţionamentul său era, oricum, singurul posibil din punct de vedere logic.

Un poliţist în uniformă intră în cameră:

― Ziarista de la Écho du dimanche ţine morţiş să vă intervieveze. Aşteaptă de o oră şi insistă să...

― E drăguţă?

Poliţistul dădu din cap afirmativ.

― E chiar foarte drăguţă. Cred că e eurasiatică.

― Da? Şi cum o cheamă? Ciung-Li sau Mang Chi-nang?

Celălalt protestă:

― Da' de unde. Laetitia Ouelle, sau cam aşa ceva.

Jacques Méliès ezită, dar o privire aruncată la ceas îl făcu să se hotărască.

― Spune-i domnişoarei că îmi pare rău, dar nu mai am timp. E ora emisiunii mele preferate: "Capcană de gândire". O ştii, Émile?

― Am auzit de ea, dar nu m-am uitat niciodată.

― Rău ai făcut! Ar trebui să constituie un jogging cerebral obligatoriu pentru toţi detectivii.

― O, pentru mine, ştii, de-acum e prea târziu.

Poliţistul îşi drese glasul:

― Şi cu ziarista de la Écho du dimanche cum rămâne?

― Spune-i că o să fac o declaraţie la Agenţia centrală de presă. N-are decât să se inspire de acolo.

Poliţistul îşi permise o întrebare suplimentară:

― Şi în ce priveşte cazul acesta, aţi găsit deja o soluţie?

Jacques Méliès zâmbi, cu aerul unui specialist dezamăgit de