În faţa acestei situaţii catastrofale, 9 şi 103 ţin sfat şi propun ca cercetaşele să se desfăşoare în grupe de câte douăzeci şi cinci de unităţi. Un asemenea evantai frontal ar trebui, logic vorbind, să fie mai discret şi implicit mai puţin înspăimântător pentru locuitorii pădurii.

Celor care încep să murmure şi să pomenească de retragere li se răspunde verde-n faţă că foamea trebuie să le determine, dimpotrivă, să grăbească pasul drept înainte. Spre Orient. Următoarea lor pradă de vânătoare va fi un Deget.

89. VINOVATA ESTE ÎN SFÂRŞIT ARESTATĂ

Întinsă în cadă şi dăruindu-se distracţiei ei preferate, scufundarea cu respiraţia oprită, Laetitia Wells îşi lăsa gândurile să rătăcească în voie. Îşi dădu seama dintr-o dată că trecuseră câteva zile de când nu mai avusese nici un amant ― ea, care avea mereu câte unul, de care se plictisea la iuţeală. Se gândi chiar să şi-l bage în pat pe Jacques Méliès. O cam enerva uneori, dar prezenta avantajul de-a fi la îndemână, într-un moment când resimţea nevoia unui mascul.

Vai! Erau atâţia bărbaţi pe lume... Nici unul nu avea însă stofa tatălui său. Ling-mi, mama ei, avusese mare noroc că-i împărtăşise viaţa. Fusese un om cu un spirit larg, receptiv, imprevizibil şi nostim, căruia îi plăcea să facă glume. Şi iubitor, atât de iubitor!

Nimeni nu-l putea egala pe Edmond. Spiritul său nu cunoştea limite. Edmond funcţiona ca un seismograf, înregistrând toate oscilaţiile intelectuale ale epocii, toate ideile de mare amploare, asimilându-le, sintetizându-le... şi scoţându-le din nou la iveală, complet schimbate şi transformate în idei proprii. Furnicile nu constituiseră decât un pretext; ar fi putut studia la fel de bine stelele, medicina sau rezistenţa metalelor, excelând în aceeaşi măsură. Fusese un spirit realmente universal, un aventurier de un tip deosebit, pe cât de genial pe atât de modest.

Oare mai exista, totuşi, undeva pe lumea aceasta vreun bărbat dotat cu o psihologie suficient de mobilă pentru a o uimi neîncetat, fără să o plictisească şi de care să nu se sature nicicând? Deocamdată, nu întâlnise pe nimeni de felul acesta...

Se închipui inserând un anunţ în ziar: "Caut aventurier... " Dar posibilele răspunsuri o descurajau de pe acum, umplând-o de dezgust.

Îşi scoase capul din apă, inspiră adânc şi se cufundă la loc. Gândurile îi apucară pe o cu totul altă cale: mama ei, cancerul...

Simţind deodată că îi lipseşte aerul, scoase capul la suprafaţă. Inima îi bătea cu putere. Ieşi din cadă şi îşi trase pe ea halatul.

Se auzi soneria de la intrare.

Zăbovi câteva clipe, cât să se mai liniştească, vreme de trei expiraţii lungi, şi merse să deschidă.

Era iarăşi Méliès. Începuse să se obişnuiască cu apariţiile sale, dar de data aceasta îi veni greu să-l recunoască. Era îmbrăcat în haine de apicultor, avea faţa ascunsă de o pălărie de paie de pe marginile căreia cădea un voal de muselină şi purta mănuşi de cauciuc. Laetitia se încruntă văzând în spatele comisarului alţi trei bărbaţi împopoţonaţi în acelaşi fel. Recunoscându-i într-una din siluete pe inspectorul Cahuzacq, îşi înăbuşi un hohot de râs.

― Domnule comisar! Ce vrea să însemne vizita asta travestită?

Nu primi nici un răspuns. Méliès se trase într-o parte, iar cele două măşti neidentificate ― doi copoi, cu siguranţă ― făcură câţiva paşi înainte, apropiindu-se de ea, şi cel mai voinic îi prinse o cătuşă de încheietura dreaptă. Laetitiei Wells i se părea că visează. Culmea a fost când Cahuzacq, cu glasul deformat şi înăbuşit de mască, recită: "Vă aflaţi în stare de arest pentru mai multe crime şi tentativă de crimă. Cu începere din acest moment, tot ce veţi declara poate fi folosit împotriva dumneavoastră. Bineînţeles, aveţi dreptul să refuzaţi orice declaraţie în lipsa avocatului dumneavoastră. "

După care poliţiştii, trăgând-o după ei pe Laetitia, se îndreptară spre uşa neagră, în faţa căreia se opriră. Méliès făcu o demonstraţie rapidă şi sclipitoare a talentelor sale de spărgător şi încuietoarea cedă la repezeală.

― Aţi fi putut să-mi cereţi cheia în loc să distrugeţi broasca! protestă ziarista.

Cei patru poliţişti rămaseră înmărmuriţi în faţa acvariului cu furnici şi a unui întreg arsenal de informatică.

― Ce-s astea?

― Asasinii fraţilor Salta, ai Carolinei Nogard, ai lui MacHarious şi ai soţilor Odergin, probabil, îi lămuri sumbru Méliès.

Ea strigă:

― Vă înşelaţi! Eu nu sunt cântăreţul la flaut din Hamelin. Nu vedeţi? E pur şi simplu un cuib de furnici pe care l-am adus din pădurea Fontainebleau săptămâna trecută! Furnicile mele nu sunt ucigaşe! Nici măcar n-au ieşit de aici de când le-am adus. Nici a furnică nu va putea fi silită să asculte vreodată de cineva. Nu pot fi domesticite! Nu sunt pisici sau câini. Sunt libere. Mă auzi, Méliès? Sunt libere, sunt de capul lor şi nu se iau după nimeni, şi nimeni n-o să le poată influenţa sau manipula. Tatăl meu înţelesese asta de mult. Sunt libere. Şi din cauza asta toţi vor mereu să le distrugă. Nu există decât furnici sălbatice şi libere! Nu eu sunt asasinul vostru!

Comisarul îi ignoră cu desăvârşire protestele şi se întoarse spre Cahuzacq:

― Iei tot ce-i pe aici, ordinatorul şi furnicile. O să verificăm dacă mărimea mandibulelor corespunde cu leziunile interne ale cadavrelor. Pui sigilii şi o conduci pe domnişoara direct la judecătorul de instrucţie.

Laetitia deveni vehementă:

― Nu sunt vinovatul pe care îl cauţi, Méliès! Te înşeli din nou! Ce mai, văd că greşelile au devenit o specialitate in ce te priveşte.

El refuză să o ia în seamă.

― Băieţi, le mai spuse subalternilor săi, fiţi atenţi ca nici una din furnicile astea să nu scape. Reprezintă nişte dovezi incontestabile.

Jacques Méliès era în culmea fericirii. Rezolvase cea mai complicată enigmă a generaţiei sale. Aproape că atinsese Graalul crimei perfecte, reuşind acolo unde oricare altul ar fi eşuat, iar acum avea şi mobilul crimei: asasina era fiica celui mai celebru şi mai descreierat partizan al furnicilor, Edmond Wells.

Plecă de acolo fără să-şi fi încrucişat o singură dată privirea