― Sunt nevinovată. Comiţi cea mai mare gafă din toată cariera dumitale. Sunt nevinovată.

90. ENCICLOPEDIE

CIOCNIRE ÎNTRE CIVILIZAŢII: în anul 53 U. C., generalul Marcus Licinius Crassus, proconsulul Siriei, gelos fiind pe succesul lui Iulius Cezar în Galia, s-a lansat la rândul său în campanii de mare anvergură. Cezar şi-a întins stăpânirea asupra Occidentului până la Marea Britanie; Crassus voia să invadeze Orientul până avea să atingă ţărmul mării, aşa că a pornit spre est. În drumul său se găsea însă Imperiul părţilor, pe care îi înfruntă în capul unei gigantice oştiri. Are loc bătălia de la Carres, pe care o câştigă însă Surena, regele părţilor, punând astfel capăt cuceririi Estului.

Tentativa aceasta a avut consecinţe dintre cele mai neaşteptate. Părţii au făcut prizonieri numeroşi romani, care au slujit ulterior în rândurile armatei acestora în lupta contra regatului Kusana. Părţii au fost la rândul lor înfrânţi, iar romanii s-au pomenit încorporaţi în armata kusană, aflată în război cu Imperiul Chinei. Războiul a fost câştigat de chinezi, ceea ce a făcut ca prizonierii itineranţi să ajungă în final în armata împăratului Chinei.

Iar acolo, surprinderea încercată de chinezi la vederea oamenilor albi este depăşită de admiraţia faţă de priceperea acestora în materie de construire a catapultelor şi a altor arme de asediu. Romanii sunt naturalizaţi, li se acordă libertatea şi chiar un oraş în care să se stabilească.

Exilaţii s-au însurat cu chinezoaice şi au avut copii. Ani de zile mai târziu, când nişte negociatori romani le-au propus să se întoarcă în ţară, ei le-au refuzat oferta, declarându-se cu mult mai fericiţi în China.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

91. PICNIC

Vrând să mai scape de canicula de august, prefectul Charles Dupeyron luase hotărârea să-şi ducă familia la un picnic sub frunzişul rustic al pădurii Fontainebleau. Copiii, Georges şi Virginie, se încălţaseră pentru acest prilej cu ghete solide, bune de purtat pe teren accidentat. Cecile, soţia, se însărcinase să pregătească hrana rece pe care Charles o căra pentru moment într-o enormă sacoşă frigorifică, însoţit de privirile zeflemitoare ale celor din jur.

La ora unsprezece din duminica respectivă se făcuse deja o căldură insuportabilă. O luară pe sub copaci, îndreptându-se spre vest. Copiii fredonau o melodioară pe care o învăţaseră la grădiniţă: "Be-bop-a-lula, she is my baby". Cecile se străduia sa nu-şi scrântească gleznele prin făgaşurile lăsate de vehicule.

În ce îl privea, Dupeyron, cu toate că asuda cel mai rău, era bucuros că trage şi el chiulul, scăpând de bodyguarzi, de secretare, de ataşaţii de presă şi de tot soiul de linguşitori, întoarcerea în sânul naturii avea un farmec aparte.

Ajungând lângă un pârâu aproape secat, prefectul trase cu plăcere în piept aerul plin de parfumul florilor şi propuse să se instaleze prin apropiere.

Cecile protestă de îndată:

― Ştii că eşti grozav! Pe aici trebuie să fie plin de ţânţari. Parcă n-ai şti că e de-ajuns un singur ţânţar ca să fiu pişcată!

― Le place sângele lui mămica fiindcă e mai dulce, rânji Virginie, gesticulând cu plasa de fluturi pe care şi-o luase în speranţa de a îmbogăţi colecţia clasei.

În anul ce trecuse, elevii făcuseră un tablou format din aripile a opt sute de lepidoptere, reprezentând un avion aflat în tăriile cerului. De data aceasta, intenţionau nici mai mult nici mai puţin decât să înfăţişeze bătălia de la Austerlitz.

Dupeyron vru să se arate conciliant; doar nu era să strice o zi atât de frumoasă din pricina unor ţânţari.

― Bine, atunci să mergem mai încolo. Mi se pare că văd o poiană.

Poiana era de fapt o întindere pătrată presărată cu trifoi, nu mai mare decât o bucătărie şi, în consecinţă, bine umbrită. Dupeyron îşi puse jos sacoşa, o deschise şi scoase o faţă de masă albă.

― O să ne simţim de minune aici. Copii, ajutaţi-o pe mama să pună masa.

El unul se ocupă cu destupatul unei sticle de Bordeaux excelent, alegându-se de îndată cu o înţepătură din partea soţiei:

― De asta-ţi arde ţie acum, nu-i aşa? Copiii s-au şi luat la bătaie şi ţie nu-ţi stă gândul decât la băutură! Fă-ţi puţin meseria de părinte!

Georges şi Virginie se apucaseră să arunce unul în celălalt cu bulgări de pământ. Scoţând un oftat, Dupeyron îi chemă la ordine:

― Gata, copii, încetaţi! Georges, tu eşti băiat, aşa că ar trebui să dai exemplu.

Prefectul îşi înşfăcă fiul de pantaloni şi îl ameninţă cu palma.

― Ia vezi! O încasezi pe loc dacă n-o laşi pe soră-ta în pace. Înţelege o dată!

― Tăticule, da' nu eu sunt de vină, ea e!

― Nu mă interesează cine-i de vină, tu o s-o încasezi dacă mai faci vreo poznă cât de mică.

Comandoul celor douăzeci şi cinci de furnici cercetaşe evoluează la mare distanţă de grosul trupei, scotocind în stânga şi-n dreapta. Constituind tentaculele armatei, ele dispun de feromoni de marcaj care vor permite celorlalte cruciate să urmeze drumul cel bun.

Grupa cea mai înaintată este condusă de 103.

Cei patru membri ai familiei Dupeyron mestecă încet, aşezaţi sub coroanele copacilor. Efortul depus era atât de mare, că până şi copiii se cuminţiseră. Ridicându-şi privirile, doamna Dupeyron sparse tăcerea:

― Cred că şi pe aici sunt ţânţari. În orice caz, sunt nişte insecte. Aud un zumzet.

― Ai mai văzut vreo pădure fără insecte?

― Mă întreb dacă picnicul ăsta al tău e o idee chiar atât de bună, suspină ea. Ne-am fi simţit mult mai bine pe coasta normandă. Doar ştii că Georges suferă de alergie!

― Încetează, te rog, să-l mai cocoloşeşti. O să reuşeşti să-l îmbolnăveşti până la urmă de-adevăratelea!

― Dar stai, ascultă puţin! Sunt insecte peste tot.

― Nu-ţi fă probleme, am avut grijă să iau un spray insecticid.

― A, bun... Ce marcă e?

Semnal venit din partea unei cercetaşe:

Mirosuri puternice neidentificate dinspre nord-nord-est.

Mirosurile neidentificate nu sunt rare; există încă miliarde pe tot cuprinsul lumii. Dar intonaţia neobişnuit de insistentă a mesagerei