pe un altul să depăşească disperarea. De ce apelează la minei El spune că după ce a conversat puţin cu mine şi a răsfoit un pic Omenesc, prea omenesc a căpătat un apetit pentru filosofia mea. Poate că, având în vedere povara bolii mele fizice, s-a gândit că trebuie să fiu un expert în supravieţuire.

  Bineînţeles că el nu cunoaşte decât jumătate din povara mea. Prietena mea, căţeaua-demon rusoaică, acea maimuţă cu sâni falşi, îşi continuă trădarea. Elisabeth, care spune că Lou trăieşte cu Râe, desfăşoară o campanie ca ea să fie deportată pentru imoralitate.

  Elisabeth îmi mai scrie că prietena mea Lou şi-a transferat campania de ură şi minciuni la Basel, unde intenţionează să-mi pună în pericol pensia. Blestemată fie acea zi în Roma când am văzut-o prima dată. Ţi-am spus adesea că fiecare adversitate – chiar şi întâlnirea cu răul pur – mă face mai puternic. Dar dacă aş putea transforma acest rahat în aur, aş. aş. vom vedea.

  Nu am energia de a face o copie a acestei scrisori, dragă prietene. Te rog să mi-o înapoiezi.

  Al tău, FN.

  CAPrroLUL 13

  JVlai târziu în aceeaşi zi, în fiacru, în drum spre clinică, Breuer ridică problema confidenţialităţii şi îi sugeră lui Nietzsche că s-ar simţi poate mai în largul lui dacă ar fi internat sub un pseudonim – mai precis sub acela de Eckart Muller, numele pe care îl folosise când discutase cu Freud despre pacientul său.

  — Eckart Muller, Eckkkkkkart Muuuller, Eckart Muu-uuuuuuller. Nietzsche, în mod evident bine dispus, îşi fredona numele într-o şoaptă uşoară, ca pentru a-i accepta melodia. E un nume tot atât de bun ca oricare altul, presupun. Are vreo semnificaţie specială? Poate, speculă el răutăcios, este numele vreunui alt pacient recunoscut pentru încăpăţânarea sa?

  — E pur şi simplu uşor de ţinut minte, spuse Breuer. Formez un pseudonim pentru numele unui pacient substituind fiecărei iniţiale litera din alfabet care o precede imediat. Astfel, am obţinut E. M. Iar Eckart Muller a fost întâmplător primul E. M. care mi-a venit în minte.

  Nietzsche zâmbi.

  — Poate că într-o zi un istoric al medianei va scrie o carte despre medici celebri din Viena, şi se va întreba de ce distinsul doctor Breuer îl vizita atât de des pe un anume Eckart Muller, un tip misterios, fără trecut sau viitor.

  Era prima dată când Breuer îl vedea pe Nietzsche într-o dispoziţie jucăuşă. Era prevestitoare de bine, şi el îi cântă în strună.

  — Şi vai de biografii viitorului când vor încerca să afle ce-a învârtit profesorul Friedrich Nietzsche toată luna decembrie a anului o mie opt sute optzeci şi doi.

  Câteva minute mai rârziu, gândindu-se mai bine, Breuer începu să regrete că sugerase un pseudonim. Să fie nevoit să i se adreseze lui Nietzsche folosind un nume fals în prezenţa personalului clinicii impunea un subterfugiu total inutil într-o situaţie deja duplicitară. De ce-şi mai sporise povara? La urma urmelor, Nietzsche nu avea nevoie de protecţia unui pseudonim pentru a-şi trata hemi-crania, o boală foarte dară. Ba, dimpotrivă, actualul lor aranjament cerea ca el, Breuer, să-şi asume riscurile şi deci el, nu Nietzsche, avea nevoie de sanctuarul confidenţialităţii.

  Fiacrul intră în districtul al optulea, cunoscut ca Josef-stadt, şi se opri la porţile clinicii Lauzon. Portarul, recu-noscându-l pe Fischmann, evită discret să tragă cu ochiul în trăsură şi se precipită să deschidă porţile de fier care se balansau. Fiacrul se zdruncină şi săltă pe aleea pietruită de o sută de metri până la porticul cu coloane albe al clădirii centrale. Clinica Lauzon, o construcţie arătoasă din piatră albă, cu patru etaje, găzduia patruzeci de pacienţi cu probleme neurologice şi psihiatrice. Când a fost construită, cu trei sute de ani în urmă, ca reşedinţa de la oraş a baronului Friedrich Lauzon, se înălţa imediat lângă zidurile de cetate ale Vienei şi a fost împrejmuită de propriile ei ziduri, alături de grajduri, un loc pentru trăsuri, căsuţe pentru servitori şi douăzeci de acri de grădini şi livezi. Aici, generaţii după generaţii de tineri Lauzoni se născuseră, crescuseră şi fuseseră trimişi să vâneze marele bour sălbatic. La moartea ultimului baron Lauzon şi a familiei sale în epidemia de febră tifoidă din 1858, proprietatea Lauzon trecu în mâinile baronului Wertheim, un văr îndepărtat, risipitor, care arareori îşi părăsea moşia din Bavaria.

  Aflând de la executorii testamentari că se putea scutura de povara proprietăţii moştenite numai transformând-o într-o instituţie publică, baronul Wertheim a hotărât că ea va deveni un sanatoriu pentru convalescenţi, cu stipulaţia ca familia sa să beneficieze întotdeauna de îngrijire medicală gratuită. A fost stabilit un fond de caritate şi numit un consiliu de administraţie – acesta din urmă mai neobişnuit, prin faptul că includea nu numai câteva din cele mai importante familii catolice vieneze, ci şi două familii de filantropi evrei, Gomperz şi Altmann. Deşi spitalul, care se deschisese în 1860, slujea în principal celor bogaţi, şase din cele patruzeci de paturi ale sale fură înzestrate şi făcute accesibile unor pacienţi săraci, dar curaţi.

  Breuer, care reprezenta familia Altmann în consiliul de administraţie al spitalului, rechiziţionase unul dintre aceste şase paturi pentru Nietzsche. Influenţa lui Breuer la Lauzon nu se datora numai faptului că era în consiliul de administraţie; era şi medicul personal al directorului spitalului şi al altor câtorva membri din administraţie.

  Când sosiră la clinică, Breuer şi noul său pacient fură întimpinaţi cu multă deferentă. Se renunţă la toate formalităţile de internare şi înregistrare, iar directorul şi sora şefă îi conduseră personal pe doctor şi pe pacientul său să vadă camerele disponibile.

  — Prea întunecoasă, spuse Breuer despre prima cameră. Herr Muller are nevoie de lumină pentru citit şi corespondenţă. Hai să ne uităm la ceva din aripa de sud.

  Cea de-a doua cameră era mică, dar luminoasă, iar Nietzsche spuse:

  — Asta merge. Lumina e mult mai bună. Dar Breuer îl contrazise repede.

  — Prea mică, nu e aer. Ce mai e liber? Lui Nietzsche îi