— Da, asta este absolut satisfăcătoare. Dar din nou Breuer nu fu mulţumit.

  — Prea publică. Prea zgomotoasă. Ne puteţi da ceva mai departe de pupitrul asistentelor?

  Când intrară în următoarea cameră, Nietzsche nu mai aşteptă comentariile lui Breuer, ci îşi puse imediat servieta în dulap, îşi scoase pantofii şi se" întinse pe pat. Nu avu loc nici o dispută, căci şi Breuer aprobă această cameră luminoasă, spaţioasă, pe colţ, la etajul al treilea, cu un şemineu mare şi cu o vedere excelentă spre grădină. Amândoi admirară covorul de Isfahan mare, uşor tocit, dar încă în nişte tonuri splendide de roz şi albastru, evident o rămăşiţă a timpurilor mai fericite, mai pline de bunăstare ale clinicii Lauzon. Nietzsche aprobă din cap când Breuer mai ceru să se aducă o masă de scris, o lampă cu gaz şi un scaun confortabil.

  Îndată ce rămaseră singuri, Nietzsche constată că se ridicase din pat prea repede după ultima criză: se simţea obosit şi durerea de cap îi revenea. Fără a protesta, acceptă să-şi petreacă următoarele douăzeci şi patru de ore odih-nindu-se liniştit în pat. Breuer ieşi în hol şi se duse până la pupitrul asistentelor ca să comande medicamentele: colchicin pentru durere, cloral hidrat pentru somn. Nietzsche era în aşa măsură dependent de cloral, încât ar fi fost necesare câteva săptămâni pentru dezintoxicare.

  Când Breuer băgă capul pe uşă pentru a-şi lua rămas-bun, Nietzsche săltă capul de pe pernă şi, ridicând paharul cu apă de lângă patul său, propuse un toast:

  — Pe mâine, la începerea oficială a proiectului nostru! După ce mă voi odihni puţin, am de gând să-mi petrec restul zilei dezvoltând o strategie pentru consultaţiile noastre filosofice. AufWiedersehen, domnule doctor.

  O strategie! E timpul, se gândi Breuer în fiacru, în drum spre casă, e timpul să mă gândesc şi eu la o strategie. Atât de absorbit fusese să-l prindă în cursă pe Nietzsche, încât nu se gândise nici o clipă cum avea să-şi îmblân-zească prada, aflată acum în camera nr. 13 a clinicii Lauzon. în legănatul şi uruitul trăsurii, Breuer încercă să se concentreze asupra propriei sale strategii. Totul părea încurcat, nu avea nici un fel de reguli, nici un precedent. Va trebui să creeze o procedură de tratament complet nouă. Cel mai bine era să discute despre asta cu Sâg; era genul de provocare care-i plăcea. Breuer îi spuse lui Fisch-mann să oprească la spital şi să-l caute pe doctorul Freud.

  Allgemeine Krakenhaus, Spitalul General din Viena, unde Freud, un stagiar, se pregătea pentru cariera de medic practician, era el însuşi un orăşel. Găzduia două mii de pacienţi şi se compunea din douăsprezece clădiri dreptunghiulare, fiecare constituind o secţie separată – fiecare cu un gard şi o curte proprie, fiecare comunicând printr-un labirint de tuneluri subterane cu toate celelalte clădiri. Un zid de piatră înalt de patru metri separa întreaga comunitate de lumea din afară.

  Fischmann, căruia labirintul îi era de multă vreme familiar, fugi să-l aducă pe Freud din salonul lui. Câteva minute mai târziu, se întoarse singur:

  — Domnul doctor Freud nu este aici. Doctorul Hauser mi-a spus că a plecat la Stammlokal-ul său acum o oră.

  Cafeneaua lui Freud, Cafe Laudtmann, pe Franzens Ring, se afla la numai câteva intersecţii de spital; acolo îl găsi Breuer, şezând singur, bând cafea şi citind o revistă literară franţuzească. Cafe Laudtmann era frecventată de medici, stagiari şi studenţi în medicină; şi deşi era mult mai putin elegantă decât Cafe Griensteidl a lui Breuer, era abonată la peste optzeci de periodice, poate mai multe decât orice altă cafenea din Viena.

  — Sâg, hai să mâncăm o prăjitură la Demel. Am să-ţi spun câteva lucruri interesante despre cazul profesorului cu migrenă.

  Freud îşi puse haina într-o clipă. Deşi adora cea mai bună patiserie din Viena, nu-şi putea permite să meargă acolo decât dacă era invitat de cineva. Zece minute mai târziu, şedeau la o masă liniştită într-un colţ. Breuer comandă două cafele, un tort de ciocolată pentru el şi un tort de lămâie mit Schlag pentru Freud, pe care acesta îl termină atât de repede, încât Breuer îl convinse pe tânărul său prieten să mai aleagă ceva de pe unul din cele trei rafturi ale căruciorului de argint. Când Freud îşi termină prăjitura cu cremă şi cea de-a doua cafea, cei doi îşi aprinseră trabucurile. Apoi Breuer descrise în detaliu tot ce se întâmplase cu Herr Muller al lui de la ultima lor conversaţie: refuzul profesorului de a începe un tratament psihologic, plecarea lui furioasă, migrena din mijlocul nopţii, ciudata chemare la domiciliu, supradoza de somnifer şi strania lui stare de conştientă, vocea slabă, plângătoare, cerând ajutor şi, în sfârşit, extraordinarul târg pe care-l făcuseră în cabinetul lui Breuer în dimineaţa aceea. Freud îl privea fix pe Breuer în timp ce acesta îşi depăna povestea – o privire pe care Breuer o cunoştea. Era privirea lui Freud care denota că ţine minte tot: nu numai că asculta şi reflecta la ceea ce îi spunea, ci şi înregistra: peste şase luni avea să fie în stare să repete această conversaţie cu o acurateţe perfectă. Dar când Breuer descrise ultima lui propunere, atitudinea lui Freud se schimbă brusc.

  — Josef, i-ai oferit – CE? Tu o să tratezi migrena lui Herr Muller, iar el o să trateze disperarea ta? Nu poţi vorbi serios! Ce înseamnă asta?

  — Sâg, crede-mă, era singura cale. Dacă aş fi încercat orice altceva, puff! – s-ar fi aflat în drum spre Basel. îţi aminteşti de strategia aceea excelentă pe care am plănuit-o? Să-l conving să-şi investigheze şi să-şi reducă stresul? A demolat-o în câteva minute, elogiind, pur şi simplu, stresul. I-a ridicat adevărate osanale. Tot ce nu-l ucide, pretinde el, îl face mai puternic. Dar cu cât ascultam şi mă gândeam mai mult la scrierile lui, cu atât eram mai convins că se crede un fel de medic – nu unul personal, ci un medic al întregii noastre