— Aşa că, spuse Freud, l-ai atras în cursă sugerându-i să înceapă vindecarea civilizaţiei occidentale pornind de la un specimen individual – tu?

  — Aşa e, Sâg. Dar el m-a atras în cursă mai întii. Sau, acel homunculus despre care tu pretinzi că e activ în fiecare dintre noi m-a atras în cursă cu jalnicul său „Ajută-mă, ajută-mă". Asta, Sâg, a fost aproape de ajuns pentru a mă face să cred în ideile tale despre faptul că ar exista o parte inconştientă a minţii.

  Freud îi zâmbi lui Breuer şi trase adânc din trabucul său, savurându-l.

  — Ei bine, şi acum, că l-ai atras în cursă, ce urmează?

  — Primul lucru pe care trebuie să-l facem, Sâg, este să scăpăm de acest termen – „cursă". Ideea de a-l prinde în cursă pe Eckart Miiller este absurdă – ca aceea de a prinde o gorilă de cinci sute de kilograme cu o plasă de fluturi.

  Freud zâmbi şi mai larg.

  — Da, hai să renunţăm la „cursă" şi să spunem doar că îl ai în clinică şi-l vei vedea zilnic. Care e strategia ta? Fără îndoială că el e preocupat să construiască o strategie pentru a te ajuta pe tine în disperarea ta, începând de mâine.

  — Da, exact asta mi-a şi spus. Probabil că lucrează la ea chiar în acest moment. Aşa că e timpul să-mi fac şi eu un plan, şi sper că mă poţi ajuta. Nu l-am gândit în amănunt, dar strategia este dară. Trebuie să-l conving că el mă ajută pe mine – în timp ce, încet, imperceptibil, schimb rolurile până când el devine pacientul şi eu, din nou, medicul.

  — Exact, aprobă Freud. Chiar aşa trebuie făcut. Breuer se minună de capacitatea lui Freud de a părea atât de sigur de sine, chiar şi în situaţii în care nu exista nid un fel de certitudine.

  — El se aşteaptă, continuă Freud, să fie medicul disperării tale. Iar această aşteptare trebuie satisfăcută. Hai să urzim un plan – etapă cu etapă. Prima fază va fi, evident, să-l convingi de disperarea ta. Hai să plănuim această fază. Despre ce vei vorbi?

  — Nu-mi fac nid un fel de griji în privinţa asta, Sâg. îmi pot imagina multe lucruri de discutat.

  — Dar, zău, Josef, cum vei face ca totul să pară verosimil?

  Breuer ezită, întrebându-se cât de mult să dezvăluie. Cu toate acestea, răspunse:

  — Uşor, Sâg. Tot ce am de făcut este să spun adevărul! Freud îl privi uluit pe Breuer.

  — Adevărul? Ce vrei să spui, Josef? Tu nu eşti disperat, tu ai totul. Eşti obiectul invidiei oricărui doctor din Viena – întreaga Europă îţi reclamă serviciile. Mulţi studenţi excelenţi, precum tânărul şi promiţătorul doctor Freud, îţi preţuiesc fiecare cuvânt. Munca ta de cercetare e remarcabilă, soţia ta cea mai frumoasă şi mai sensibilă femeie din imperiu. Disperare? Dar, Josef,tu te afli pe cea mai înaltă cuhne a vieţii.

  Breuer îşi puse mâna peste a lui Freud.

  — Cea mai înaltă cuhne a vieţii! Ai spus foarte bine, Sâg. Cuhnea, capătul urcuşului vieţii! Dar problema cu aceste cuhni este că ele duc în jos. De pe cuhne pot vedea tot restul anilor mei întinzându-se în faţă-mi. Şi nu-mi place priveliştea. Nu mă văd dedt îmbătrânind, degradân-du-mă, tată, bunic.

  — Dar, Josef – alarma din vocea lui Freud era aproape palpabilă – cum poţi să spui asta? Eu văd succes, nu coborâş! Eu văd siguranţă, aclamaţii – numele tău aflat pentru totdeauna alături de două importante descoperiri în fiziologie!

  Breuer se crispa. Cum să admită că pariase pe întreaga lui viaţă ca să descopere că premiul final nu era, de fapt, pe placul său? Nu, lucrurile astea trebuia să le păstreze pentru sine. Sunt lucruri pe care nu le spui tinerilor.

  — Lasă-mă să formulez altfel, Sâg. Simţi despre viaţă la patruzeci de ani lucruri pe care n-ai cum să le ştii la douăzed şi dnd.

  — Douăzed şi şase. Aproape douăzeci şi şapte. Breuer râse.

  — Iartă-mă, Sâg, nu vreau să am un ton părintesc. Dar crede-mă pe cuvânt că sunt multe lucruri personale despre care pot discuta cu Miiller. De exemplu, sunt probleme în căsnicia mea, probleme pe care prefer să nu ţi le împărtăşesc, ca să nu ai nimic de ascuns faţă de Mathilde şi să nu stric apropierea dintre voi. Crede-mă: voi găsi multe să-i spun lui Herr Miiller şi pot fi convingător rămânând pe tărâmul adevărului. A doua etapă e cea care mă îngrijorează!

  — Adică ce se întâmplă după ce el se va îndrepta spre tine, ca o sursă de ajutor în disperarea lui? Ce poţi face tu pentru a-i uşura povara?

  Breuer aprobă din cap.

  — Spune-mi, Josef, să zicem că ai putea proiecta următoarea etapă oricum ai dori. Ce-ai vrea să se întâm-ple? Ce-i poate oferi o persoană alteia?

  — Bine! Bine! îmi stimulezi gândirea. Eşti magnific în asta, Sâg! Breuer reflectă câteva minute în şir. Deşi pacientul meu e un bărbat – şi, bineînţeles, nu un isteric, cred, totuşi, că aş vrea să facă exact ce făcea şi Bertha.

  — Curăţirea hornului"?

  — Da, să-mi dezvăluie totul. Sunt convins că este ceva curativ în eliberarea de poveri. Uită-te la catolici. Preoţii oferă alinare prin confesiune de secole întregi.

  — Mă întreb, spuse Freud, dacă uşurarea vine din despovărare sau din credinţa în iertarea divină?

  — Am avut ca pacienţi catolici agnostici cărora totuşi le ajuta confesiunea. Şi în câteva ocazii în propria mea viaţă, cu ani în urmă, am experimentat sentimentul de uşurare datorită faptului că mă destăinuisem complet unui prieten. Dar tu, Sâg? Te-ai simţit vreodată uşurat ca urmare a unei confesiuni? Te-ai despovărat vreodată total în faţa cuiva?

  — Sigur, în faţa logodnicei mele. îi scriu Marthei în fiecare zi.

  — Ei, haide, Sâg. Breuer zâmbi şi puse mina pe umărul prietenului său.