nici legea, nici opinia publică n-ar impune respectarea lui. Temeiul unei asemenea îngrădiri a puterii omului de a dispune, după voia sa, de propria soartă este vizibil şi poate fi constatat foarte limpede în această situaţie extremă. Motivul pentru a nu interveni, dacă nu este în interesul altora, în actele voluntare ale unui om este respectul pentru libertatea lui. Alegerea sa voită este o dovadă că opţiunea sa este de preferat sau, cel puţin, este suportabilă pentru el, iar binele său este, pe ansamblu, cel mai bine asigurat atunci când omul este lăsat să-şi aleagă singur mijloacele de a-l realiza. Dar, vânzându-se singur ca sclav, el renunţă la libertatea sa; el renunţă la orice exercitare a ei ulterior acestui unic act. Aşadar, el anulează, în propriul său caz, însuşi scopul care justifică lăsarea la latitudinea sa a felului în care să dispună de el însuşi. El nu mai este liber; ci de atunci înainte se află într-o situaţie în care nu se mai poate invoca prezumţia ce ar fi valabilă în cazul în care el ar adera de bunăvoie la ea. Principiul libertăţii nu poate impune ca el să aibă libertatea de a nu fi liber. Permisiunea de a-ţi înstrăina libertatea nu înseamnă libertate. Aceste argumente a căror forţă este atât de evidentă în acest caz particular se bucură, e limpede, de o aplicabilitate mult mai largă; totuşi ele sunt pretutindeni îngrădite de necesităţile vieţii, care ne impun neîncetat, nu să renunţăm realmente la libertatea noastră, dar să consimţim la o îngrădire sau alta a ei. Cu toate acestea, principiul care cere o libertate necontrolată de acţiune în toate chestiunile care îi privesc doar pe agenţii înşişi impune ca partenerii în afaceri care nu privesc nici o terţă parte să poată să se elibereze unul pe celălalt de angajamentul făcut: fără posibilitatea unei asemenea eliberări de bunăvoie poate nici nu există contracte sau angajamente, exceptând pe acelea privitoare la bani şi la valorile băneşti despre care ne putem aventura să spunem că n-ar trebui să permită nici o libertate de retractare. Baronul Wilhelm von Humboldt, în excelentul eseu din care am citat deja, afirmă convingerea sa că acele contracte care privesc relaţii şi servicii de ordin personal n-ar trebui niciodată să aibă forţă legală de constrângere dincolo de o perioadă limitată de timp; şi că pentru desfacerea celui mai important dintre aceste contracte, căsătoria, care are particularitatea că ţelurile sale sunt anulate atunci când el nu mai concordă cu simţămintele ambelor părţi, n-ar trebui să fie nevoie de nimic mai mult decât dorinţa declarată a uneia din părţi de a face acest lucru. Acest subiect este prea important şi prea complicat pentru a fi discutat în cadrul unei paranteze şi îl ating doar atât cât este necesar pentru scopuri ilustrative. Dacă generalitatea şi conciziunea disertaţiei Baronului von Humboldt nu l-ar fi obligat să se mulţumească în acest caz cu simpla enunţare a concluziei sale, fără a mai discuta şi premisele, el ar fi recunoscut, fără îndoială, că problema nu poate fi rezolvată pe baze atât de simple cum sunt cele la care se rezumă el. Când un om a încurajat pe altul, fie printr-o promisiune expresă, fie prin conduita sa, să se bizuie pe faptul că el va continua să acţioneze într-un anumit fel, când l-a încurajat să-şi construiască aşteptările şi să-şi bazeze calculele, să-şi bazeze fiecare parte a planului său de viaţă pe această presupunere, atunci ia naştere o nouă serie de obligaţii morale din partea sa faţă de celălalt, obligaţii ce pot fi eventual contestate, dar nu ignorate. De asemenea, dacă legătura dintre cele două părţi contractante a dus la consecinţe pentru alţii, dacă ea a plasat o terţă parte într-o situaţie specifică sau, aşa cum se întâmplă cu căsătoria, a dus chiar la venirea pe lume a unei a treia părţi, iau naştere obligaţii ale ambelor părţi contractante faţă de acele terţe persoane, obligaţii a căror împlinire sau cel puţin mod de îndeplinire nu poate să nu fie puternic afectat de continuarea sau întreruperea legăturii dintre părţile care au încheiat iniţial contractul. De aici nu urmează, şi eu nici n-aş putea admite, că aceste obligaţii merg până acolo încât să ceară îndeplinirea contractului indiferent de sacrificiile pe care ea le-ar implica în ceea ce priveşte fericirea părţii care opune rezistenţă; dar ele alcătuiesc un element necesar al acestei chestiuni; şi chiar dacă, aşa cum susţine von Humboldt, ele n-ar trebui să conteze deloc în ce priveşte libertatea juridică a părţilor de a se elibera de constrângerile contractului (este şi părerea mea că ele n-ar trebui să conteze mult aici), totuşi ele nu pot să nu conteze mult în ce priveşte libertatea morală. Omul e dator să ia în consideraţie toate aceste împrejurări înainte de a se hotărî să facă un pas care poate afecta interese atât de importante ale altora; şi, dacă el nu acordă importanţa cuvenită acestor interese, este moralmente răspunzător pentru răul făcut. Am făcut aceste observaţii evidente pentru a ilustra mai bine principiul general al libertăţii şi nu pentru că ele ar fi cumva necesare în chestiunea particulară care, dimpotrivă, este discutată de obicei ca şi cum interesul copiilor ar fi totul, iar cel al persoanelor adulte n-ar fi nimic.

Am remarcat deja că, din pricina absenţei oricăror principii generale unanim recunoscute, libertatea este deseori acordată acolo unde ar trebui refuzată după cum este uneori refuzată acolo unde ar trebui acordată; iar unul din cazurile în care simţământul libertăţii se manifestă cu cea mai mare putere în societatea europeană modernă este un caz în care, după părerea mea, acest simţământ este cu totul nelalocul său. Omul trebuie să fie liber să facă ce-i place în chestiunile care îl privesc; dar el nu trebuie să aibă libertatea de a face ce-i place atunci când acţionează în numele altuia, sub pretextul că treburile celuilalt sunt propriile sale treburi. Statul, respectând libertatea fiecăruia în chestiunile care îl privesc, trebuie să menţină un control vigilent asupra exercitării oricărei puteri pe care îngăduie