să o aibă un individ asupra altora. Această obligaţie este aproape complet neglijată în cazul relaţiilor de familie, caz care, prin influenţa directă pe care o are asupra fericirii omului, este mai important decât toate celelalte luate împreună. Nu este nevoie să dezvoltăm aici pe larg chestiunea puterii aproape despotice a soţilor asupra soţiilor, căci pentru înlăturarea completă a acestui rău n-ar fi nevoie de nimic altceva decât ca soţiilor să li se acorde aceleaşi drepturi şi ca ele să beneficieze de aceeaşi protecţie din partea legii ca şi ceilalţi oameni; şi pentru că, în ceea ce priveşte acest subiect, apărătorii nedreptăţii statornicite nu apelează la ideea libertăţii, ci se prezintă deschis ca nişte campioni ai puterii. Cazul în care aplicarea greşită a ideilor despre libertate reprezintă un adevărat obstacol în calea îndeplinirii de către stat a îndatoririlor sale este însă cel al copiilor. Aproape ai crede că ei sunt consideraţi, literalmente, şi nu metaforic, o parte a adultului însuşi, aşa de ostilă este opinia publică oricărui amestec al legii în exercitarea controlului său absolut şi exclusiv asupra lor; mai ostilă aproape decât faţă de orice alt amestec în propria sa libertate de acţiune: atât de puţin preţuieşte majoritatea oamenilor libertatea în comparaţie cu puterea. Să luăm, bunăoară, cazul educaţiei. Nu este oare aproape o axiomă evidentă în sine aceea că statul trebuie să pretindă şi să impună educarea, până la un anumit nivel, a oricărei fiinţe omeneşti născute cu calitatea de cetăţean al său? Şi totuşi cine oare nu se teme să recunoască şi să afirme acest adevăr? Într-adevăr, cu greu s-ar găsi cineva care să nege faptul că este una dintre cele mai sfinte datorii ale părinţilor (sau, conform legii şi practicii actuale, ale tatălui) aceea ca, după ce a adus pe lume o fiinţă omenească, să dea acelei fiinţe educaţia potrivită pentru ca ea să-şi poată juca bine rolul în viaţă atât faţă de alţii, cât şi faţă de sine însăşi. Dar, în vreme ce toată lumea declară că aceasta este de datoria tatălui, cu greu se va găsi cineva în Anglia care să suporte ideea ca acesta să fie obligat să şi-o îndeplinească. În loc să i se ceară să facă toate eforturile sau sacrificiile necesare pentru a asigura educaţia copilului său, se lasă acest lucru la alegerea sa chiar şi atunci când educaţia este oferită gratis! Nu se recunoaşte încă faptul că a aduce pe lume un copil atunci când lipseşte o bună perspectivă de a putea asigura nu numai hrană pentru trupul lui, ci şi instrucţie şi pregătire pentru spiritul lui, este un delict moral atât împotriva nefericitului vlăstar, cât şi împotriva societăţii; şi nici faptul că, dacă părintele nu-şi îndeplineşte această obligaţie, atunci ar trebui ca statul să vegheze la îndeplinirea ei, pe cât posibil pe cheltuiala părintelui.

Dacă ar fi odată recunoscută ca obligaţie educaţia universală, atunci s-ar pune capăt dificultăţilor privitoare la ce anume trebuie să-i înveţe statul pe oameni şi la cum trebuie să-i înveţe, dificultăţi care actualmente transformă chestiunea într-un simplu câmp de confruntare pentru secte şi partide, pricinuind risipirea în certuri asupra educaţiei, a timpului şi eforturilor care ar trebui cheltuite făcând educaţie. Dacă guvernul s-ar hotărî să pretindă o bună educaţie a fiecărui copil, n-ar mai trebui să-şi bată capul pentru a asigura el însuşi o atare educaţie. El i-ar putea lăsa pe părinţi să facă educaţie unde şi în modul în care vor ei, mulţumindu-se să contribuie la cheltuielile de şcolarizare pentru cele mai sărace categorii de copii, precum şi să acopere în întregime aceste cheltuieli pentru copiii în cazul cărora n-are cine să le achite. Obiecţiile aduse, cu bun temei, împotriva educaţiei de stat nu se aplică ideii ca statul să impună obligativitatea educaţiei, ci ideii că el ar trebui să ia asupra sa dirijarea acestei educaţii, ceea ce este cu totul altceva. Ideea ca întreaga educaţie sau o mare parte a ei să fie în mâinile statului este una pe care o dezaprob cum nu se poate mai energic. Din tot ceea ce s-a spus aici despre importanţa individualităţii caracterelor, ca şi a diversităţii în opinii şi moduri de comportare, decurge că şi diversitatea educaţiei are o importanţă ce nu poate fi îndeajuns subliniată. Învăţământul de stat generalizat nu este altceva decât o născocire destinată să-i modeleze pe oameni după acelaşi calapod: şi cum calapodul după care acel învăţământ îi formează este unul pe placul puterii predominante în cadrul cârmuirii, fie ea puterea unui monarh, a preoţimii, a aristocraţiei ori a majorităţii celor ce formează generaţia respectivă, învăţământul de stat, în măsura în care e eficace şi încununat de succes, instaurează o tiranie asupra spiritului, tiranie ce conduce, în virtutea unei tendinţe fireşti, şi la una asupra trupului. Un învăţământ organizat şi controlat de către stat, dacă e totuşi să existe, trebuie să fie doar unul dintre mai multe experimente concurente, desfăşurate cu titlu de exemplu şi stimul, pentru a menţine celelalte forme de învăţământ la un anumit nivel de calitate. Exceptând, desigur, cazul când societatea în general s-ar afla într-o stare atât de înapoiată, încât n-ar putea sau n-ar vrea să-şi asigure singură instituţii de învăţământ cât de cât adecvate, fără ca guvernul să se implice şi el în această sarcină, în care caz guvernul ar putea într-adevăr – acesta fiind cel mai mic dintre două rele – să ia asupra sa treburile şcolilor şi universităţilor aşa cum ar putea lua şi pe cele ale societăţilor pe acţiuni atunci când nu există în ţară întreprinderi particulare capabile să desfăşoare mari activităţi industriale. Dar în general, dacă în ţară există un număr suficient de oameni capabili să asigure educaţia necesară sub auspiciile guvernului, aceiaşi oameni vor fi capabili şi vor fi dispuşi să ofere o educaţie la fel de bună şi pe baza principiului voluntariatului, în condiţiile în care garanţia remunerării este asigurată printr-o lege care ar prevedea învăţământul obligatoriu la care se adaugă ajutorul de stat pentru cei care nu pot acoperi cheltuielile respective.