Instrumentul aplicării acestei legi nu poate fi altul decât examenul public, care să cuprindă toţi copiii şi care să înceapă la o vârstă timpurie. S-ar putea fixa o vârstă la care să fie examinat fiecare copil pentru a se stabili dacă ştie să citească. Dacă respectivul copil se dovedeşte incapabil de aceasta, tatăl său ar putea primi – în caz că nu are o scuză suficientă – o amendă moderată, plătibilă, dacă este necesar, prin muncă, astfel ca fiul sau fiica sa să poată fi ţinut la şcoală pe cheltuiala lui. În fiecare an ar urma apoi câte un nou examen, cuprinzând noi materii, pentru a face astfel virtual obligatorie dobândirea şi, mai mult, reţinerea de către toţi a unui anumit minim de cunoştinţe generale. Dincolo de acest minim, ar exista examinări voluntare din orice materie pentru care cei ce au ajuns la un anumit nivel de competenţă pot solicita un certificat. Pentru a preveni exercitarea de către stat, prin intermediul acestui mecanism, a oricăror influenţe nepotrivite asupra opiniei oamenilor, cunoştinţele necesare pentru trecerea examenului (în afara părţilor pur instrumentale ale cunoaşterii, cum ar fi limbile şi folosirea lor) ar trebui să se limiteze, chiar în cazul examenelor de categorie superioară, exclusiv la fapte şi ştiinţe pozitive. Examinarea privitoare la religie, politică sau alte subiecte controversate n-ar trebui să se desfăşoare în jurul chestiunii adevărului sau falsităţii unor opinii, ci asupra chestiunii de fapt privitoare la ce opinii se susţin, pe ce temeiuri, de către care autori, şcoli sau culte. Dacă s-ar urma acest sistem, generaţia tânără nu ar mai fi neştiutoare în ceea ce priveşte adevărurile controversate decât este în prezent; tinerii s-ar forma fie ca membri ai Bisericii oficiale, fie ca disidenţi, la fel cum se întâmplă şi acum, statul având doar grijă ca, în ambele cazuri, ei să fie oameni instruiţi în privinţa credinţelor pe care le împărtăşesc. N-ar exista nici un obstacol ca, dacă părinţii lor doresc, religia să fie predată în aceleaşi şcoli unde se predau şi celelalte materii. Orice încercare a statului de a influenţa concluziile cetăţenilor săi asupra unor subiecte controversate este ceva rău; dar statul se poate oferi, în mod foarte corect, să stabilească şi să certifice că omul are cunoştinţele necesare pentru a face demne de urmărit concluziile sale asupra unui subiect sau a altuia. Un student în filozofie ar fi cu atât mai bun cu cât ar putea susţine cu succes un examen atât cu privire la Locke, cât şi cu privire la Kant, indiferent căruia dintre cei doi i s-ar alătura el, sau chiar dacă nu s-ar alătura nici unuia; şi nu există nici o obiecţie raţională împotriva examinării unui ateu cu privire la elementele creştinismului, cu condiţia să nu i se ceară să creadă în ele. Cât priveşte însă examenele în sfere mai înalte ale cunoaşterii, cred că ele trebuie să fie absolut facultative. Ar însemna să acordăm puteri mult prea periculoase guvernelor, dacă le-am permite să excludă pe cineva de la practicarea unei profesii, chiar şi a celei didactice, pe temeiul unor pretinse deficienţe în ce priveşte calificarea: şi eu cred, alături de Wilhelm von Humboldt, că diplomele şi celelalte certificate publice privitoare la cunoştinţele ştiinţifice sau profesionale ar trebui acordate tuturor celor care se prezintă la examene şi trec probele respective, dar că asemenea certificate nu trebuie să le asigure nici un fel de alte avantaje faţă de alţi concurenţi decât acela al greutăţii ce poate fi acordată mărturiei lor de către opinia publică.

Domeniul educaţiei nu este singurul în care anumite idei deplasate privind libertatea împiedică recunoaşterea obligaţiilor morale pe care le au părinţii şi impunerea îndeplinirii obligaţiilor legale, deşi există totdeauna cele mai solide temeiuri pentru a face primul dintre aceste lucruri, precum şi, în multe cazuri, pentru a-l face şi pe cel din urmă. Faptul în sine de a da viaţă unei fiinţe omeneşti este unul din actele cele mai încărcate de răspunderi din întreaga existenţă a omului. A-ţi asuma aceste răspunderi, a da viaţă cuiva, viaţă care poate fi un blestem sau o binecuvântare – în condiţiile în care fiinţa adusă pe lume nu va avea măcar şansele obişnuite de a duce o viaţă demnă de dorit –, constituie o crimă împotriva acelei fiinţe. Iar într-o ţară care fie este deja suprapopulată, fie este ameninţată de suprapopulare, a aduce pe lume copii, într-un număr ce depăşeşte o limită minimă, cu efectul că, în virtutea concurenţei dintre aceştia, are loc o micşorare a recompensei muncii depuse, constituie un grav prejudiciu la adresa celor ce trăiesc din munca lor. Legile care, în multe ţări de pe continent, interzic căsătoria atunci când părţile în cauză nu pot arăta că au mijloace de a întreţine o familie nu depăşesc limita puterilor legitime ale statului, şi indiferent dacă aceste legi sunt eficace sau nu (chestiune care depinde, în principal, de împrejurări şi mentalităţi locale), ele nu pot fi criticate drept violări ale libertăţii. Asemenea legi constituie intervenţii ale statului menite să interzică un act dăunător – un act care aduce prejudicii altora şi, ca atare, trebuie să facă obiectul condamnării, al stigmatului social, chiar şi atunci când nu se consideră indicat să se adauge şi pedeapsa legală. Şi totuşi ideile curente despre libertate, care sunt atât de îngăduitoare faţă de anumite încălcări efective ale libertăţii individului în chestiunile care-l privesc numai pe el, ar respinge orice încercare de a pune constrângeri înclinaţiilor sale atunci când urmarea lor este viaţa sau vieţile de mizerie şi depravare ale urmaşilor, vieţi însoţite de nenumărate rele pentru cei ce sunt îndeajuns de aproape de aceştia pentru a fi afectaţi de faptele lor. Comparând acest straniu respect al oamenilor pentru libertate cu această stranie lipsă de respect pentru ea, ai putea crede că omul are dreptul inalienabil de a vătăma pe alţii, dar nu are nici un drept de a face ceea ce îi place fără a vătăma pe nimeni.

Am păstrat pentru sfârşit o categorie de