– Nu cred, spune sumbru Gregor. Până la urmă tot o s-ajungă la un punct de control unde vânătorii de capete or să-i pună întrebări şi, cât ai clipi, o să se trezească cu o frânghie în jurul gâtului. Adio Köln!

– Drace! strigă Porta înfricoşat.

În faţa noastră se zăreşte un punct de control al Poliţiei militare; se văd felinarele şi indicatoarele de oprire. Vehiculele oprite sunt aliniate la marginea drumului şi grupuri de soldaţi străbat câmpul. Din copaci atârnă cadavre. Poliţiştii militari, înarmaţi până-n dinţi, sunt comandaţi de un Hauptmann cu o înfăţişare scârboasă care stă cu automatul pregătit.

– De unde veniţi şi încotro vă îndreptaţi? întreabă el cu o voce tunătoare. Ordinele de deplasare!

– Da, să trăiţi! spune Faţă de Cal, al cărui ton trădează o experienţă îndelungată în astfel de situaţii. Permiteţi să raportez, să trăiţi! Execut ordinul comandantului diviziei, să trăiţi! Şeful nostru de stat-major, căzut în luptă, trebuie transportat la Cimitirul Eroilor, să trăiţi! Pentru funeralii naţionale, să trăiţi!

Hauptmannul din Poliţia militară pare să cântărească situaţia. Priveşte bănuitor spre Oberstul îngheţat şi nu-l observă pe Porta, care coboară din sanie fără nici un zgomot şi apare brusc în spatele lui.

– Permiteţi să raportez, să trăiţi! răcneşte Porta într-un exces de zel militar. Avem necazuri, să trăiţi! În spatele nostru, să trăiţi! Generalul de corp de armată, să trăiţi! E ţinut în loc cu alaiul său cu tot, domnule!

Ofiţerul poliţist se întoarce brusc şi se holbează furios la Porta, care salută ţeapăn în poziţie de drepţi, ducând mâna la capul bandajat.

– Şi ce mă priveşte pe mine? latră el. Despre care general vorbeşti?

– Nu ştiu, să trăiţi! răspunde Porta. Ştiu doar că e un general sus-pus care şade în Kübelul său Mercedes şi urlă, domnule! Obergefreiter, mi-a spus. Du-te la Hauptmannul ăla din Poliţia militară şi spune-i că i-am ordonat să vină aici cu toţi oamenii lui!

– Ptiu, drace! înjură enervat ofiţerul din Poliţia militară. Unde e generalul ăsta afurisit? Poţi să şezi pe o motocicletă? Tu, Obergefreiter!

– Regret, domnule, mi-e imposibil! Am fesele ciuruite, să trăiţi! Ruşii mi-au făcut-o, domnule!

– Idiotule! i-o retează scurt Hauptmannul. Îşi încalecă motocicleta şi porneşte în goană, urmat de toţi cei aflaţi sub comanda sa.

Porta nici nu se uită în urma lor şi îşi reia liniştit locul în sanie.

– Fir-ar să fie, or să-şi iasă din minţi când or să-şi dea seama că un prăpădit de Obergefreiter i-a făcut să se plimbe degeaba! se scutură de râs Faţă de Cal. Or să-ţi zboare curul dacă or să mai dea vreodată ochii cu tine!

– N-or să mă mai găsească, îl asigură Porta, scuipând în zăpadă.

După câţiva kilometri, ajungem în spatele unei coloane nesfârşite de camioane supraîncărcate care s-au împotmolit în noroi.

Un Oberst stă în mijlocul drumului, făcând semne cu automatul.

– Afară! răcneşte el turbat. Afară! Numai şoferii rămân în cabine!

Nu face nimeni nici o mişcare. Nimeni nu vrea să coboare.

– Ce se întâmplă aici? întreabă curios Gregor, lungindu-şi gâtul.

– Un ticălos obsedat de război, care face pe eroul. Vrea să organizeze poziţii de apărare, îl lămureşte un Unteroffizier din cabina unui Büssing. Îi tot dă înainte cu jurământul faţă de steag şi alte prostii. Să apărăm Vaterlandul până la ultimul om şi ultimul glonţ.

– Nu se mai satură odată! răbufneşte Bătrânul. Oare n-o să mai auzim altceva în afară de "să luptăm până la ultimul glonţ" şi "legământul faţă de steag"?

– Mda, "legământul faţă de steag"! (Dă din mână a lehamite.) Damblaua germană! oftează Porta.

– Cum se întâlnesc trei nemţi, cum încep să facă jurăminte Statului şi Dumnezeului german. Şi cel mai grav e că întotdeauna se găseşte câte un tâmpit gata să ne călăuzească până-n inima iadului.

– Ajunge! zbiară Heide jignit. Tâmpit! Sunt convins că faci aluzie la Führer!

– Pentru că el ne conduce acum! râde Porta degajat. Dar mai există şi alţii care au rahat între urechi ca şi el şi care sunt gata să cânte "Die Niebelungen", aşa încât noi, nemţii, să ne alegem cu fundurile prăjite în tigaia naţională.

– Idioţenii medievale, care nu-i pot trece prin cap decât unui neamţ naţionalist, spune Gregor cu dispreţ.

Julius Heide amuţeşte complet. Nu mai auzise în viaţa lui aşa ceva. Să numeşti capodopera naţională "Die Niebelungen" o grămadă de rahat! Îşi notează în carneţel data, ora şi numele celor prezenţi.

Micuţul priveşte curios peste umărul lui şi începe să fredoneze fals:

Wenn alle untreu werden,

dann bleiben wir doch treu…{34}

Sania cu motor goneşte cu toată viteza peste stepă, îndepărtându-se de convoiul kilometric înţepenit în zăpadă şi de Oberstul maniac, obsedat de gândul sinuciderii, care-şi agită pistolul-mitralieră prin aer.

Un şir de tancuri apare din stepă, urmat îndeaproape de transportoare blindate şi de sănii motorizate.

– Am nimerit în mijlocul unui contraatac, zbiară înfricoşat Bătrânul, privind lung tunurile autopropulsate care trec tumultuos pe lângă noi.

Cu un zgomot care ne zdruncină nervii, îşi face apariţia dintre nori o escadrilă de Stukasuri{35} care aruncă bombe în direcţia unităţilor ruseşti în retragere. Batalioane întregi îşi leapădă armele şi ridică mâinile, doar pentru a fi striviţi sub şenilele tancurilor care se năpustesc prin zăpadă într-o nesfârşită coloană ucigătoare.

Coborâm din sania cu motor în clipa în care ajungem lângă spitalul de campanie, plin până la refuz de răniţi. Faţă de Cal nu vrea să ne ducă mai departe. E convins că se va descurca mult mai bine numai cu şeful lui de stat-major îngheţat.

Îi strecurăm un bacşiş şi reuşim să rămânem împreună. Dacă ne despărţim, s-ar putea să nu ne mai regăsim. Divizia noastră e distrusă şi e posibil să nu mai fie niciodată reconstituită.

– Berlin, Berlin, vin spre tine! visează Porta cu voce tare, rânjind fericit. Vor fi unii care vor face pe ei de frică la întoarcerea mea!

Doi infanterişti zac pe un morman de paie murdare. Capetele le sunt complet acoperite cu bandaje, în afară de o mică deschizătură în dreptul gurii.

– Împuşcat în ceafă, spune unul dintre ei cu o voce răguşită, gesticulând cu degetul înnegrit de ger.

– Împuşcat în ceafă? întreabă uimit Barcelona. Se poate scăpa după aşa ceva?

– Eu sunt o dovadă că se poate, remarcă unul dintre soldaţii cu capul bandajat. Am căzut prizonieri tocmai când ne-am părăsit poziţiile. La început