s-au purtat normal. Ne-au luat doar ceasurile. Ivan nu se gândeşte decât la ceasuri, biciclete şi femei. Nu dă doi bani pe altceva. A apărut însă şi un Polkovnic{36} şchiop. Genul de tip periculos, cu Naganul într-un toc galben, deschis. El însuşi a lichidat doi SS-işti. Bang! Bang! Un glonţ în măruntaie, şi cu altul le-a zburat creierii. Apoi a urlat la noi şi ne-a asigurat c-o s-o sfârşim la fel. Ne-a ordonat să ne încolonăm şi am pornit în marş către răsărit. În confuzia generală, câţiva au reuşit s-o şteargă. Ruşii n-au fost prea încântaţi când şi-au dat seama că numărul nostru nu mai corespunde. Ne-au luat la bătaie, iar celor trei soldaţi care s-au prăbuşit epuizaţi le-au sfărâmat ţeasta, după ce le-au străpuns pântecele cu baioneta.

Polkovnicul şchiop plecase şi am crezut că ne vor cruţa. De obicei, soldaţii nu sunt prea câinoşi cu alţi soldaţi, chiar dacă poartă uniforme diferite. Ne-am oprit într-un loc bine adăpostit, de unde se auzeau zgomotele motoarelor.

Ruşii s-au adunat în grup şi au început să ne privească ciudat. Credeam că motoarele cu pricina sunt Maybachuri şi că e pe cale să aibă loc un contraatac. Dar se părea că localnicii puneau la cale ceva urât. Bolboroseau într-un dialect asiatic ciudat şi beau şnaps nemţesc dintr-o butelcă. După ce s-au pilit, au început să cânte atât de tare încât puteau fi auziţi de la câţiva kilometri. Din când în când, ne ameninţau cu Kalaşnikovurile şi ne promiteau o călătorie urgentă spre Poarta Raiului, unde vom scăpa de război. Dimineaţa ne-au ordonat să ne încolonăm pe un singur rând şi să mărşăluim printr-o pădure. Ne-am oprit într-o poiană în care se aflau câteva tunuri distruse. Am simţit gura rece a ţevii unui pistol cum mi se propteşte în ceafă.

"Dasfidania, Fritz", a şuierat individul din spatele meu, fericit ca un porc ce se tăvăleşte în mocirlă. Un pocnet scurt, şi într-o fulgerare mi-a dispărut totul din faţa ochilor. Probabil că mi-am întors cumva capul în momentul în care s-a descărcat pistolul. Oricum, important e că nu m-a omorât; m-am trezit puţin mai târziu, când cineva a început să mă împingă. Ne găsise o unitate de recunoaştere, dar numai eu şi amicul meu mai eram în viaţă. Toţi ceilalţi aveau ţestele sfărâmate. Naganul nu-i pistol de damă. Şi, după cum vedeţi, am supravieţuit, dar mi-au distrus ochii.

– În cazul ăsta, ar fi fost mai bine să te omoare, spune Porta, privind la capul bandajat.

– Aşa e, încuviinţează Barcelona, suspinând adânc. Coridoarele lungi sunt pline de răniţi care gem şi cheamă medicii şi sanitarii. Nu se ocupă nimeni de ei. Trebuie să aştepte să le vină rândul.

Din sala de operaţie sunt scoşi fără întrerupere oameni morţi, ceea ce ne face să credem că majoritatea răniţilor mor pe masa de operaţie:

– Şefii Partidului vor fi foarte ocupaţi în următoarele săptămâni, spune Porta, urmărind cu privirea cinci cadavre cărate de prizonieri ruşi. "Heil Hitler, Frau Müller! Partidul vă împărtăşeşte demna suferinţă. Fiul dumneavoastră a căzut pentru Führer şi Vaterland! Führerul vă mulţumeşte! Heil Hitler, Frau Müller!"

– Taci odată, fir-ar să fie! înjură nervos Bătrânul. Ajunge, nu crezi?

Medici tineri, îmbrăcaţi cu halate pătate de sânge, se apleacă deasupra noastră şi discută cu interes profesional: unghiuri de penetrare, perforarea plămânului, maxilare rupte, feţe zdrobite, ochi împuşcaţi, răni la intestine, genunchi sfărâmaţi, arsuri de diferite grade şi multe alte asemenea mutilări. Parcă suntem material didactic. În final, ni se acordă un punctaj. Celor cu peste cinci puncte li se pune o etichetă roşie la unul din genunchi, ceea ce înseamnă că nu mai merită să fie operaţi.

Când îmi vine rândul, am impresia că sunt înconjurat numai de etichete roşii.

Porta îmi face semn cu mâna când e dus spre greţoasa sală de operaţie. Îi urmează Gregor, care reuşeşte să se uite în direcţia mea, apoi Micuţul, care dispare şi el în sala imensă în care medicii taie încontinuu picioare şi braţe, deschid pântece, desfac cranii, într-o activitate ameţitoare.

Sanitarii protejaţi de şorţuri lungi de cauciuc gonesc agitaţi de colo-colo, luptând permanent cu moartea. În această cameră nu există diferenţe de grad. Ofiţerii zac laolaltă cu soldaţii de rând - un morman de epave umane. Figurile dure, prusace, se schimonosesc, implorând ajutor. Cei care au cu ce plăti - bani, bijuterii, ceasuri, alcool, ţigări şi altele - încearcă să-şi cumpere dreptul la eticheta verde. Preţul creşte continuu. "Negustorii" sunt cuprinşi de panică. Etichetele verzi îţi dau dreptul de a scăpa de bombardament şi de siberienii fanatici, pătrunşi de febra victoriei insuflată de propaganda lui Ilya Ehrenburg.

Mă simt ca o coajă de nucă pe o mare învolburată. Totul se mişcă în jurul meu. O sete arzătoare mă face să tânjesc după apă rece ca gheaţa. Un chip înceţoşat apare deasupra mea.

– Luaţi-l! se aude un glas.

Simt că se ridică targa. Vreau să protestez, dar nu am putere. Sunt aruncat peste un perete de scândură şi mă prăvălesc cu zgomot deasupra unei grămezi de cadavre îngheţate.

Un alt leş aterizează peste mine. O duhoare insuportabilă de carne putredă îmi invadează nările.

Realizez îngrozit că m-au aruncat laolaltă cu cadavrele, convinşi că sunt mort.

Un picior amputat zboară şi se izbeşte de peretele opus cu un bubuit scurt. După el e aruncat un cadavru dezbrăcat, cu o gaură imensă în spinare, din care îi atârnă plămânii ca două băşici sparte.

Încerc să ţip, dar nu reuşesc să scot nici un sunet. Dacă nu ies cumva de aici, mă vor îngropa împreună cu toate hoiturile. Echipa de gropari e formată din prizonieri ruşi, care nu se vor sinchisi să verifice dacă printre morţi mai e careva în viaţă. Ca orice prizonier de război, vor executa apatici ordinele. Îmi pipăi pieptul şi apuc plăcuţa de identitate. Lipseşte o jumătate din ea. Nu mai încape nici o îndoială. M-au înregistrat deja ca decedat. Apuc disperat o mână îngheţată, care se desprinde imediat de restul corpului.

O arunc înfiorat şi bâjbâi prin întuneric, dar mâinile mele nu ating decât feţele înţepenite ale morţilor. Reuşesc să mă ridic prin masa compactă a leşurilor contorsionate. Ajung deasupra şi am senzaţia că alunec