Nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat până în clipa în care simt că mă înşfacă nişte mâini şi mă trag în sus. Mă trezesc învăluit într-o lumină orbitoare.

Un bărbat spune ceva în limba rusă. Mă aşează undeva departe de mormanul de cadavre şi aud un râs zgomotos. Vocile nemţilor se întrepătrund cu cele ale ruşilor.

– Am trăit s-o văd şi p-asta! Omul trăieşte încă! Un rus cu o căciulă imensă de blană mă ridică şi mă duce înapoi pe coridorul cald, unde aşteaptă un Sanitäts-Feldwebel.

– Ce dracu'! Altădată să fii mai atent! E destul de neplăcut să azvârli oamenii în groapa comună înainte să moară. Nu permit asemenea scăpări!

– Da, gospodin, răspunde rusul cu o indiferenţă totală.

– Pune-i la coadă, alături de ceilalţi, ordonă Feldwebelul irascibil. S-a mai domolit treaba în sala de operaţie. Cei de-acolo vor putea să aibă acum grijă de un tip ca ăsta, care refuză cu încăpăţânare să moară!

Mă aşează pe o saltea de paie şi pleacă amândoi. Vomit şi sunt pe cale să mă înec cu fierea amară. Durerea mă sfâşie.

Postul de infirmerie se cutremură. Se dezlănţuie un foc de artilerie prelung. Când întorc capul spre fereastră, zăresc fulgerul unei explozii. Nu-mi dau seama dacă fusese provocată de ai noştri sau de ruşi.

O mână îngălbenită se iveşte de sub o pătură murdară. Întind şi eu mâna, dar nu reuşesc s-o ating pe cealaltă.

Morgenrot, morgenrot,

Leuchtest mir zum frühen Tod…{37}

fredonează bărbatul întins pe o targă alături de mine; buzele sale învineţite sunt schimonosite într-un rânjet animalic. Se ridică pe jumătate şi mă fixează cu o privire ciudată, stinsă. Se întinde la loc, suspinând adânc. Capul îi atârnă într-o parte: gâtul prea lung şi prea subţire i se leagănă fără vlagă.

Un colonel-medic obez, cu un chip palid de mort, mă cercetează cu ochi obosiţi. Pare că socoteşte punctajul, întrebându-se ce să facă cu mine.

– Tu eşti individul care s-a încăpăţânat să nu moară? întreabă el, luând un instrument sclipitor din mâna unui sanitar. Un ac îmi împunge pieptul. Braţele îmi sunt încrucişate la spate. Am senzaţia că îmi sfârtecă tot trupul, îmi sfărâmă oasele şi îmi scot organele prin spinare.

– Gura! mârâie chirurgul, şi-mi pune ceva peste faţă. După o vreme, mă trezesc într-o încăpere în care se află o mulţime de alţi răniţi. Pe pereţii văruiţi în alb, coboară în marş coloane întregi de păduchi. Cotesc spre stânga şi cad pe cei trei pacienţi de lângă mine. Se pare că nu m-au considerat prea apetisant. Semn rău. Am îngheţat. Mă arde stomacul. Îmi joacă totul în faţa ochilor. Pe podea, un şobolan gras ciuguleşte ceva.

O cască de oţel zboară şi-l loveşte. Fuge chiţăind în direcţia gropii cu cadavre.

Un sanitar mă întreabă cum mă simt.

– Ca dracu', răspund eu vlăguit.

– O să-ţi facem o injecţie, îmi spune, scoţând din buzunar o etichetă verde. Eşti norocos! Medicul regimentului a fost în toane bune. Când te-au aruncat în groapa cu hoituri, purtai eticheta roşie. Unde-ţi sunt lucrurile? Îmi datorezi ceva. Dacă n-aş fi fost eu, acum erai îngropat în noroi. Poţi să fii convins, amice!

– N-am absolut nimic, îi răspund cu o voce epuizată.

– Paraziţi ce sunteţi! mârâie el nervos. Toţi porcii de teapa ta aduc numai necazuri. Îmi controlează buzunarele şi-mi descoperă ceasul; un obiect vechi, pe care mi l-a dat bunicul meu.

– Îl iau, hotărăşte el impasibil. Cred că merit şi eu un ceas ca ăsta, din moment ce te-am salvat, nu-i aşa?

Îl deschide şi-l duce la ureche.

– Nostim ceasornic, continuă el. O să-i port eu de grijă în locul tău. Să nu ne faci probleme. Încă nu te afli în tren. Te-am putea uita pe-aici, iar tancurile T-34 ale lui Ivan sunt pe drum şi sunt burduşite cu specialişti în împuşcarea în ceafă.

Îl las să-mi ia ceasul. În secunda în care se iveşte un Sanitäts-Feldwebel, dispare la fel de repede ca şi şobolanul de cadavre.

– Straşnic te-au mai aranjat, spune Feldwebelul, un bărbat vârstnic, cărunt, cu mulţi ani de serviciu militar la activ. O să am grijă să ţi se facă o injecţie înainte de a vă duce la tren.

Îi mulţumesc şi mă întreb ce-o să vrea în schimb.

– Nu-mi mulţumi, surâde el prietenos. Te-aş sfătui însă ceva. Să nu gemi. Încleştează-ţi fălcile şi nu scoate nici un sunet. Dă-le senzaţia că te simţi bine. Dacă nu, să ştii că nu te vor lua, chiar dacă porţi zece etichete verzi. Cei care fac gălăgie dau bătaie de cap!

Încep să moţăi şi mă întreb unde ar putea fi ceilalţi. Îl visez pe Porta într-o bucătărie plină de aburi gătind "supa tuturor ruşilor".

– Vrei să-ţi vinzi eticheta verde? întreabă un intendent din patul de alături, care-mi întinde nişte pietricele strălucitoare. Diamante, spune el, încercând să mă tenteze.

Îl privesc lung. Cred că e ţicnit. Nimeni nu şi-ar vinde unica şansă de a pleca de aici când ruşii mai au puţin şi bat la uşă.

– Sper să te sufoci în propriul tău rahat, şuieră el furios, întorcându-mi spatele şi încercând să-i convingă pe ceilalţi să facă schimbul. În curând, ajunge să le ofere blocul său din Hamburg: E ö clădire mare, spune el, întinzându-şi braţele să le arate cât e de spaţioasă. Patruzeci şi opt de apartamente, cu chiriaşi care plătesc gras. Nouă spaţii comerciale de pe urma cărora puteţi obţine o chirie maximă!

– Bagă-ţi-o undeva, râd ceilalţi batjocoritor. Încearcă să faci trocul cu Ivan, care o să vină curând. În mod sigur se vor găsi câţiva ruşi care vor vrea să fie proprietarii unui bloc din Hamburg.

– Am impresia că nu realizaţi ce vă ofer, continuă el cu încăpăţânare. La sfârşitul războiului va fi o adevărată afacere să ai un bloc ca ăsta în centrul Hamburgului. Proprietarii de imobile şi de pământ se vor descurca bine întotdeauna. Te poţi şterge la fund cu banii într-o ţară care a pierdut un război.

– E-n regulă! râde un genist întins lângă perete, halal noroc pe tine! Tot ce am e o bicicletă fără cauciucuri, dacă nu mi-or fi furat-o şi pe-aia! În schimb, am etichetă verde!

Proprietarul blocului şi al diamantelor izbucneşte în plâns. Îşi dă deodată seama