– Vreau să plec de aici, urlă el isteric.

– Bineînţeles că vei pleca, îl asigură un Gefreiter cu faţă de şobolan. Dar în altă direcţie. Spre Siberia!

Toţi cei cu etichetă verde râd maliţios. Fac atâta gălăgie de parcă ar sta de vorbă într-o berărie.

Un grup de sanitari cară raniţe şi se perindă agitaţi de la un capăt la altul al coridoarelor.

– Haideţi mai repede! răcneşte isteric un medic din statul-major. Ruşii trebuie să sosească dintr-o clipă în alta!

Sanitarul care mi-a luat ceasul se apropie de mine şi-mi înfige un ac în braţ.

– Hai, omule, rânjeşte el, potrivindu-şi raniţa burduşită din spinare. Mă încolăceşte cu braţul pe după umeri şi mă ajută să mă ridic.

– Poţi să stai în picioare?

– Cred că da, răspund eu, muşcându-mi buzele.

– Ar fi bine să poţi, mârâie el. E singura ta şansă. Dacă nu te ţii pe ţurloaie, te vor lăsa aici. Chiar dacă ai pe tine cincizeci de etichete verzi!

Mă agăţ de el şi mă străduiesc să par cât mai vioi. Dacă-şi dă seama că sunt o povară, mă va azvârli ca pe-un pachet de ţigări gol.

Strada se pierde într-o mare de noroi. Pretutindeni zac tărgi şi echipament abandonat. Gemând, răniţii înfăşuraţi în bandaje însângerate se târăsc asemenea unor şopârle în agonie. Din depărtare se aude huruitul motoarelor şi tunetul "râşniţelor". Un P-4 arde în mijlocul drumului. Trupurile soldaţilor din echipaj atârnă carbonizate din trapele deschise. Ochii lor goi ne fixează.

– E timpul s-o ştergem de aici, rânjeşte obraznic sanitarul "meu", trăgând un şut într-un rănit cu picioarele amputate care se târăşte pe drum. De ce n-or rămâne oamenii ăştia în pat? mârâie el scos din sărite. N-o să-i lase nimeni să se suie în tren şi vor sfârşi terciuiţi sub şenilele unui tanc!

Deasupra gării plutesc ciuperci întunecate, de pâclă. Ne izbeşte un suflu fierbinte. Plouă peste noi cu bucăţi de asfalt, pământ, ţiglă, tablă contorsionată şi schije de oţel. Un întreg atelier de tâmplărie zboară prin aer şi se sfărâmă printre ruinele caselor. Cu un sunet metalic, un cazan se prăbuşeşte în mijlocul unui grup de răniţi. Pe stâlpi atârnă trupuri sfârtecate. Corpuri fără capete. Corpuri fără spinări. Suflul le smulge şi le ataşează altor cadavre.

– Ara reuşit, zice sanitarul, împingându-mă într-un vagon de marfă acoperit.

– Aici sunt şi camarazii tăi, rânjeşte el, bătându-mă cu mâna pe umăr.

Se pierde în mulţime, purtând în spinare raniţa burduşită.

Albert mă îmbrăţişează, iar dintr-un colţ, Micuţul îmi face cu mâna. Bineînţeles, Porta stă lângă soba încinsă şi coace cartofi.

– Ai fost cam greu de găsit, spune Gregor, dar ne-a ajutat sanitarul care te-a adus aici. Ne-a costat destul de scump.

– Gorobetele ăla e mai şmecher decât toţi caizii din Germania, intervine Porta. Un adevărat maestru!

– Mă rog la Dumnezeul negrilor ca porcul ăsta să nu reuşească să plece şi să-i zboare Ivan scăfârlia, spune Albert mânios. Îşi împreunează mâinile, înălţându-şi evlavios privirea spre tavanul murdar al vagonului de vite. Ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Dumnezeul african să se arate de-acolo.

Trenul se smuceşte violent. Cele două locomotive grele care-l trag şuieră prelung, sfredelitor.

În spatele vagonului, cineva începe să cânte:

Zu mir zu Kommen ist nicht leicht für dich,

Und bis zum Tode sind es bloss vier Schritt.{38}

Porta scoate un carneţel negru din raniţă, linge un ciot de creion şi scrie tăcut.

– Ce tot faci acolo? întreabă curios Bătrânul.

– Socotesc cine nu şi-a plătit dobânda de optzeci la sută în timp ce eu am fost plecat la război. Se pare c-o să fiu destul de ocupat când m-oi întoarce la Berlin! Vreo doi-trei indivizi s-ar putea trezi cu fundurile ciuruite!

– Eşti convins că ne îndreptăm spre Berlin? întreabă neîncrezător Gregor.

– Bineînţeles că sunt convins. Am luat pentru toată gaşca bilete spre Berlin. Am un prieten bun, un Gefreiter din statul-major, care este funcţionar la căile ferate regionale. L-am păsuit cu dobânda de optzeci la sută, ca să ne garanteze că vom ajunge la Berlin.

– O să te păcălească, declară abătut Bătrânul, rezemându-se de peretele îngheţat al vagonului.

– Nu el! spune Porta. E, într-adevăr, un porc, dar nu e un porc împuţit!

De unsprezece zile trenul sanitar şerpuieşte prin Ucraina şi Polonia. Apoi prin Cehoslovacia. Trece pe lângă Eger şi Hof, după care o ia spre nord, transportând răniţii care au mai rămas în viaţă.

Într-una din seri, trenul intră cu scrâşnet de frâne în Berlin, Anhalter Bahnhof.

– Nu pot să-mi cred ochilor! strigă Bătrânul, clătinând încet din cap, în semn de admiraţie. Porta, eşti mare! Cea de-a opta minune a lumii, asta eşti!

– Nu v-am spus că ne îndreptăm spre Berlin? replică Porta, care se preface mai bolnav decât în realitate în clipa în care se deschid uşile şi în vagon se urcă un grup de sanitari gata să ne transporte.

– De unde veniţi? întreabă un Hauptfeldwebel cu o voce guturală, de cazarmă.

– Din găoaza Universului, răspunde Porta, rânjind cu toată faţa.

– Nu face pe nebunul cu mine, Obergefreiter, latră răutăcios Hauptfeldwebelul, îndreptându-şi uniforma sa jignitor de curată, făcută la comandă.

"Berlin, Berlin, so sehen wir uns doch wieder…"{39}, cântă Porta, în vreme ce două asistente îl cară gâfâind de pe peron spre ambulanţa care aşteaptă.

"Când soldaţii tineri încep să ucidă,

E foarte greu să-i mai opreşti."

Ne obişnuisem să ucidem zilnic. Nu mai există armă pe care să n-o folosim ca adevăraţi experţi: începând cu lanţuri pentru sugrumat, până la mitraliere grele şi tunuri. Majoritatea dintre noi putem ucide cu mâinile goale. O lovitură puternică dată cu muchia palmei. Două degete ţepene. La douăzeci de ani suntem deja mai bătrâni decât bunicii noştri la şaptezeci. Aflasem mai multe lucruri despre viaţă şi moarte decât învăţaseră ei în decursul anilor. Nu trecem niciodată pe lângă un trup fără să-i tragem un glonţ în ţeastă. Înainte să intrăm într-o casă, ne deschidem drumul cu o grenadă. Nu ne facem niciodată iluzii. Nu ne surprinde nimic.

Suferisem prea multe şocuri. Nervii ne sunt zdruncinaţi de sute de ambuscade periculoase şi atacuri neaşteptate ale artileriei. Violurile sunt o distracţie pentru noi. mai ales dacă e vorba de-o singură femeie pentru întreaga companie. Ne mulţumim cu ce apucăm. N-avem prea mult timp la dispoziţie, iar moartea ne pândeşte de