— Şi ce faci, de fapt?

  — Hai, nu mă lua peste picior.

  — Bine, tac.

  — O rog pe Reiko să mă ia în braţe. O trezesc, mă târăsc spre ea şi o rog să mă ţină strâns. Eu plâng şi ea mă mângâie până ce se topeşte gheaţa şi mă încălzesc. Nu ţi se pare că mă port ciudat?

  — Nu, nu e ciudat, dar aş prefera să te strâng eu în braţe, totuşi.

  — Atunci, ia-mă în braţe, aici, spuse Naoko.

  Ne-am aşezat pe iarba uscată a pajiştei şi ne-am îmbrăţişat. Iarba era înaltă, aşa că nu vedeam decât cerul şi norii. Am culcat-o, uşor, în iarbă. Era moale şi caldă şi a întins mâinile să mă mângâie. Ne-am sărutat cu foc.

  — Watanabe! Spune-mi ceva! îmi şopti ea la ureche.

  — Ce anume?

  — Vrei să te culci cu mine?

  — Bineînţeles că vreau, am spus.

  — Poţi să aştepţi?

  — Normal că pot.

  — Înainte de a o face din nou, vreau să-mi revin un pic. Vreau să fiu în toate minţile, să fiu mai pe placul tău. Aştepţi până atunci?

  — Bineînţeles că aştept.

  — S-a întărit?

  — Adică talpa?

  — Caraghiosule! chicoti Naoko.

  — Penisul, vrei să zici? Bineînţeles.

  — Eşti drăguţ să renunţi la cuvântul „bineînţeles”?

  — Bine, renunţ.

  — Suporţi greu?

  — Ce anume? am întrebat.

  — Erecţia!

  — Adică dacă mi-e greu?

  — Suferi? întrebă Naoko.

  — Depinde din ce unghi priveşti lucrurile.

  — Vrei să te ajut să ejaculezi?

  — Cu mâna?

  — Îhî! Adevărul e că mă înţeapă de când ne-am culcat în iarbă. Mă doare.

  M-am îndepărtat puţin de ea.

  — E mai bine acum? am întrebat eu.

  — Mulţumesc.

  — Naoko!

  — Ce doreşti?

  — Aş vrea să mă ajuţi.

  — Bine, spuse ea, cu un zâmbet dulce. A desfăcut fermoarul şi mi-a luat penisul întărit în mână.

  — E cald, zise ea.

  A început să-şi mişte mâna, dar am oprit-o. I-am desfăcut nasturii de la bluză şi i-am dat jos sutienul. I-am sărutat sfârcurile moi şi roz. A închis ochii şi a început să-şi mişte, uşor, degetele.

  — Te pricepi, am spus.

  — Fii băiat bun şi taci, zise Naoko.

  După ce-am ejaculat, am ţinut-o în braţe şi am sărutat-o din nou. Naoko şi-a pus sutienul şi şi-a încheiat bluza, apoi mi-a tras fermoarul de la pantaloni.

  — Acum o să-ţi fie mai uşor să umbli? a întrebat ea.

  — Datorită ţie, da.

  — Atunci n-ai vrea să facem nişte paşi?

  — Ba da, am zis.

  Am luat-o peste pajişte, am trecut printr-un crâng şi am ieşit în altă pajişte. În timp ce ne plimbam, Naoko mi-a povestit despre sora ei decedată. Mi-a atras atenţia că nu a prea vorbit nimănui despre ea, dar simţea nevoia să mi se destăinuiască.

  — Era cu şase ani mai mare decât mine, aveam firi complet diferite, dar ne înţelegeam totuşi foarte bine. Nu ne-am certat nici măcar o dată, te rog crede-mă. Datorită diferenţelor dintre noi, nici nu prea aveam motive să ne certăm.

  Sora mea mai mare era foarte bună în tot ce făcea. Era prima la învăţătură, prima la sport, era admirată, avea veleităţi de lider, drăguţă, cinstită, băieţii o plăceau, profesorii o îndrăgeau, avea vreo sută de diplome de merit. În orice şcoală există o asemenea fată şi eu nu-ţi spun toate acestea pentru că a fost sora mea. Vreau doar să subliniez că nici una dintre aceste calităţi nu i-a alterat caracterul şi nu a fost niciodată cu nasul pe sus. Nu exista persoană care să nu o placă şi orice i se dădea de făcut, făcea cu cea mai mare seriozitate.

  De aceea, când am fost mică, am decis ca eu să fiu o fetiţă drăgălaşă şi-atât. Naoko rupse un fir de iarbă şi îl răsuci între degete. Adică, eu am crescut auzindu-i pe toţi cei din jur spunând cât era ea de deşteaptă, cât era de bună la toate, cât era de iubită şi mi-am dat foarte bine seama că nu aveam cum să mă iau la întrecere cu ea. E adevărat că la chip eram puţin mai drăguţă decât sora mea şi de aceea părinţii s-au hotărât să facă din mine o fată atrăgătoare. M-au dat la şcoala aceea, de la bun început. Mă îmbrăcau în rochii de catifea, în bluze cu volănaşe, aveam pantofi de lac în picioare şi m-au dat la balet şi la pian. Toate acestea au făcut-o pe sora mea să mă iubească şi mai mult. Se lăuda cu mine la toată lumea. Îmi dădea tot felul de cadouri, mă lua cu ea peste tot, chiar şi la întâlniri. Eram de-a dreptul de invidiat pentru o asemenea soră.

  Nimeni nu a înţeles de ce s-a sinucis. La fel ca în cazul lui Kizuki. Şi ea avea şaptesprezece ani, nu a dat niciodată vreun semn de depresie psihică reactivă, în comportamentul ei nu s-a simţit nimic ciudat şi nici nu a lăsat vreun bileţel. Exact la fel, nu?

  — Aşa s-ar părea, am spus.

  — Toată lumea spunea că a fost prea deşteaptă şi a citit prea multe cărţi. Şi chiar a citit enorm. După ce a murit, am citit şi eu câteva dintre cărţile pe care le citise ea. A fost cumplit de trist. Aveau însemnări pe margine, flori presate între pagini, scrisori de la iubiţi şi de fiecare dată când dădeam peste asemenea lucruri, plângeam. Am plâns tare mult.

  Naoko tăcu câteva secunde, răsucind iar firul de iarbă din mână.

  — Era genul de om care avea grijă de absolut totul. Nu cerea niciodată sfatul sau ajutorul cuiva, dar nu cred că din