drumului va depinde de o serie de factori legaţi de orientarea lui în raport cu punctele cardinale, cu un anumit centru, cu direcţia spre dreapta sau spre stânga] Există drumuri drepte, intortocneate, în cerc sau în zig-zag. „Sunt tot felul de drumuri – zice poporul – da ăl mai însemnat e cel de te duce în lumea de dincolo. Omu il vede numa o dată” (E. Bernea, Cadre ale gândirii populare, 46). De o mare importanţă simbolică este problema direcţiei deplasării. Un drum înainte are un sens pozitiv de evoluţie, afirmare şi creaţie. Un drum înapoi e involuţie, renunţare, eşec, de unde şi credinţa că, dacă te întorci din drum, nu-ţi va merge bine.

  Un loc puternic marcat în mitologia şi simbolistica populară este răscrucea, precum şi diferite locuri de trecere peste ape sau alte obstacole (punte, vad, vale etc). De răscrucea celor trei drumuri e legat motivul alegerii sorţii şi a căii juste a vieţii de către eroul basmelor şi legendelor româneşti. Există o întreagă ri-tualitate a drumului şi a călătoriei în cultura populară, împănata cu o seamă de acţiuni şi practici magice. Sunt numeroase prevestirile onirice sau diurne ale iminenţei unui drum: „Dacă se piaptănă o femeie şi-şi împleteşte părul, ii rămâne din întâmplare o viţă de păr neîmpletita, apoi ii stă o călătorie lungă” (A. Go-rovei, Credinţi, 35), la fel, „dacă cocoşul se suie pe poartă şi cântă spre drum”, „când se rupe mămăliga în două”, „când vezi primăvara rândunică sau berze în zbor”, „când visezi pânza întinsă” etc. (ibidem). La drum nu se pleacă oricând şi oricum. Călătoria trebuie să înceapă dimineaţa, după cântatul cocoşului sau după ivirea zorilor. Nu se pleacă la drum în zilele nefaste: marţea sau sâmbăta. Când pleci la drum trebuie să-ţi faci cruce, să presari făină pe prag „ca să-ţi meargă din plin”. Odată plecat, ţăranul român nu se mai întoarce niciodată după obiectul uitat, nu-şi întoarce capul dacă este strigat de cineva din spate. E semn rău dacă iţi taie drumul un iepure sau o mâţă neagră, dacă întâlneşti pe cineva cu vasul gol, dacă te întâlneşti cu un popă sau un călugăr. Aceste întâlniri il pot determina chiar să renunţe la expediţia sa. Un adevărat drumeţ nu porneşte la drum fără un toiag dintr-un lemn de „copac sfânt” şi fără a avea la el, sau în desaga lui, câteva obiecte apo-tropaice (sare, pâine, cuţit, usturoi, ceapă etc).

  DUHURILE: în mitologia şi în credinţele poporului român, cuvântul duh < si. Duhu – suflare, spirit, suflet) este sinonimul lui spirit (laT. Spiritus – suflu vital, spirit) şi se foloseşte ca nume generic pentru orice demon, bun sau rău. Spiritele preponderent malefice se numesc duhuri rele (Dracul, Strigoiul', Mar-ţolea, Joimăriţa etc), dar există şi duhuri bune (îngerul păzitor, Norocul, Şarpele casei). Credinţa în existenţa duhurilor este o caracteristică a religiei animiste care desparte trupul şi sufletul, materia şi spiritul, fenomenele şi esenţele, lumea vizibilă şi lumea invizibilă. Duhurile sunt „sufletele”, esenţele, laturile ideale, forţele cuprinse în orice fiinţă sau lucru. E o dublură dematerializată, spiritualizată şi nemuri-

  8ZI

  L xo aiuxxunuap U^B* % 3SiaţpBXsdT? J? ^ Vinars (tm)? Zap Taj un ^ J ^^B UT g^a s3^jtm puxxj 'aox§. Nm: mluuuxoa W^^Vei xxu^ux^dBS

  *S CU Smnsoaa Joiţay3iduiE

  _L? BX/^”^^^Saxunu aaB auxsux

  ! Ux a^uxmnxuoa o W q nN

  ^o^ux^uosaad ^8Qg „T -7^ iidvui ini i§ ^t^uăna '^HSaadsBnop *> „iinfl 31B ^oaU ^St> m^a inxp „uT^ ad ^BnUaxnipP o „ ţ^

  ^UXŢUOS ui ^ S ^ox W*”* notipu? Iuxu3UiB -(aJB0Kinsui *1 3p ^3jd° AJuagai UŢP inoaa *LpuBO inBomi) ' ^fuxod un-aauxp Sui o ad ^f ^ BS Ţpanaoux

  SS ap ^*^X*„ 3Sxfe „uio iiS 3S P3T„aatad aisa a°^ai id* uxp asax ao ^L (tm) m ^au^iux p apuxioo aoun 9t3f 3^3Uinu „ux 'P ISP a, mu ap 1^ t?]? Una *„1* og „ aiSaisi xxaBŢjis xxjBuna 9p3id oide ax_auoz xix osaxnoox ao aoxxuBXU

  'ţ3i6wui xs in-jnivn^u xjuoinţB no o-0BajreooAux uud SŢUids aţsaoB op aţiooxra tuns BOŢIHSOO T^BIA no 'BţuopuaosuBjx. Baram, no 'xjxrrvrţqxziAux os

  Bauxnx no g ^SBH '* (^n n3 aolxuauiBO a^^* j joxunped

  Linxumupd ^^nanoUBp^ W5

  Had* tnui„s) ^ ^o^H nimnsai ^ JJL^UOD apH* 'JV* x§ BSBD ţ^^LpU inun BjdtffiBuaţnd „ny^BS tJt„inp ^P „a0§3*

  — Oopn^iffi-Sh? BOA* JT- „ muBd? Ţs„ „in; o3iV <BFuixUB ap ^-xauxux UBS mmaţaA A llds 'i”M. U 1- f^L, omoaA^TS ^ ux ^WSIţ^i, 9-s ^xsoxu a^xsBxuxu ^^xai^uxpaaou!

  An V* X3UX^p? Dn^TŢ 3, B3 'HSBO ap „oVVd ^^x^nzSds 'x^oaux a^dap l^df lf SOXUBO „ţamfe^ tLom UXp UBS ^ 1 g u, „BZB3T

  W”d PO -f ŞuSna aa. ^ux

  — Naoa-t as aiaa J°l; T „ BOO^8 B l -ioxuui ap fţ II3fns 'BXuapxAnl aax, o ux inpoui ap aoţ * ^p 5j ^ ^SOI Tuns rxaoPno ^od” ^ roxiaFui UBS ^^aodraoo xs BiBXA aoixsoxuxaaxs 1„^. ^ 'BaaoB aQaisa untlnp l Tnnuad BSUI U-A3 St, oiao -^^aranl ux ^aap „Sa osas”? D -l XSi a^^ux

  A33SA3 NVAI

  OBJ as Bqjgs

  XIBţUt 10 Bţ JBdBwsnnini a ŢS [Bas

  UŢA liq oo

  IZ

  : s s I

 

  (Sunăay). Principala ei conotaţie creştină este legată de învierea în această zi a Mântuitorului, la care se adaugă şi Pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor. Sărbătorirea acestei zile prin nelucrare şi reculegere a fost preluată de la sabatul evreilor, dar deja apostolii au mutat Ziua Domnului pe duminică, iar împăratul Constantinus I a fixat-o prin lege, în secolul III e.n. Numeroase documente ale vremii arată -insă că respectarea acestei zile prin renunţare la orice muncă nu s-a impus prea uşor. Rezoluţia unui sobor ţinut în anul 775 de către regele Papin atrage atenţia specială asupra respectării zilei de duminică, iar în Constituţio din Worms de la 829 se spune că cei ce nu păzesc dumineca au fost pedepsiţi, fiind loviţi de trăsnet sau prin cârceiul membreloR. În tradiţia populară românească, ziua de duminică, principial şi calitativ, aparţine sărbătorii şi timpului sacru, ea fiind cheia şi bolta săptămânii. „Dumineca –