zice poporul – vine aşa ca o zi luminoasă; e ziua rugăciunii, a florilor şi a bucuriei; tot omu e mai curat, e al tu” (E. B-ernea, Cadre ale gândirii populare, 190). Despre copiii născuţi în ziua de duminică se zice că sunt norocoşi în viaţĂ. În această zi sunt interzise descântecele şi alte practici magice, în afara celor de dragoste şi de aflare a soartei sau belşugului anului ce vine. Numeroase versuri satirice din folclorul nostru, referitoare la femeile leneşe care speculează orice zi „oprită” din calendarul babelor pentru a nu face nimic, menţionează că „dumineca e zi de iubit”: „Din bătrâni am apucat: /Lunia, Marţia n-am lucrat/Lu-nia-i ziua ce dintâi –/Se ţine pentru cunit; /Marţia – Doamne, fereşte, /Cine lucră 'nebuneşte; /Miercurea e intre ele; /Joia-i târg de dobitoace, /Iară Vineri nu se toarce; /Sâmbăta-i de rumenit, /Duminica-i de iubit” (Tache Pa-pahagi, Mic dicţionar folkloric, 497-498).

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească

  ECLIPSA: Eclipsele solare sau lunare sunt percepute în majoritatea culturilor ca fenomene dramatice şi semne de rău augur, anunţând evenimente funeste: moarte, război, molimă, secetă etc. Ele sunt privite ca o moarte a astrului devorat de un monstru închipuind întunericul şi haosul. Poporul român crede că ele se datorează vârcolacilor. Ca să împiedice acest fenomen, oamenii făceau un zgomot cât mai mare, trăgând clopotele de la biserică, lovind fiare şi tingiri, trăgând cu puştile, iar ţiganii cântau din vioară (I. A. Can-drea, Iarba-fiarelor, 75-82). Ţinta preferată a vârcolacilor este Luna, dar când sunt mai în putere, cutează să atace şi Soarele, insă acesta „are cai mai mulţi şi scapă cu fuga” (M. Olinescu, MitoL. Românească, 454).

  EXCESUL: Parte integrantă a comportamentului ritual în anumite perioade ale anului, în timpul sărbătorilor de renovare a naturii sau la unele rituri de trecere. Excesul, în toate formele sale, de abuz alimentar şi abuz bahic, de licenţe erotice şi verbale, de joc, veselie sau, dimpotrivă, de lacrimi şi tristeţe, are funcţia magică de stimulare şi potenţare simpatetică a forţelor creatoare din natură. Acest tip de comportament, de fapt „anti-comportament”, e prezent mai ales în alaiurile cu măşti din timpul sărbătorilor de iarnă şi al carnavalurilor de primăvară (Lăsatul de sec), când, conform gândirii mitice, lumea coboară în haos în vederea re-instaurării unei ordini cosmice, modificare radicală a stării existente. De exemplu, pe timp de secetă, în Oltenia se practică ritul magic de provocare a ploii, denumit Fierărit, când flăcăii udă din găleţi cu apă pe femei, fac zgomot cu obiecte, metalice, intră prin curţile oamenilor şi le dezmembrează căruţele, le răstoarnă şi le împrăştie toate obiectele gospodăreşti, le rup lemnele, ie ascund roţile (T. Pamfile, Văzduhul, 130). De regulă, excesele comportamentale, actele de samavolnicie, gesturile şi vorbele licenţioase, pornesc de la ceata de flăcăi, dar sunt posibile şi unele reacţii asemănătoare din partea grupului de fete.

  Parte integrantă a acestui comportament o constituie bătaia rituală dintre flăcăii şi bărbaţii unei părţi a satului cu cealaltă parte („suseni” cu „joseni”). O luptă adevărată sau una numai simulată ludic are loc, de pildă, la întâlnirea a două grupuri de Căluşari sau alaiuri ale Drăgaicelor. Fetele sau femeile care participă la tragerea brazdei împotriva holerei, il zvântă în bătaie pe primul bărbat întâlnit în cale. Gesticulaţia erotică, simularea destul de transparentă a actului sexual sunt specifice alaiului Brezaiei, Turcii, Căluşarilor etc. O seamă de excese şi samavolnicii se înregistrează în cadrul ritului de nuntă: scoaterea porţii de la curtea miresei, mânjirea porţii cu păcură, legarea ei cu frânghii împletite din ierburi sau paie, răsturnarea unor obiecte gospodăreşti sau de uz casnic etC. În vechea tradiţie românească, jocurile cu substrat erotic sunt prezente şi în timpul privegherii mortului. Răspândite sunt şi obiceiurile ca, la anumite sărbători, tinerii să tragă clopotele de la biserică, să bată toaca, să tragă focuri de armă, să producă fel de fel de zgomote cu obiecte metalice pentru alungarea spiritelor rele şi pentru stimularea forţelor vieţii.

  EXORCISMUL: Este un cuvânt livresc, de origine grecească (eksor-kismos), prin care se desemnează ceremonia rituală, însoţită de rugăciuni şi gesturi magice, de izgonire a demonilor din trupul unui posedat, dintr-o locuinţă etc. Practica exorcismului este prezentă în toate culturile şi religiile primitive, insă a pătruns, în diferitele ei forme, şi în creştinism. După relatarea Evangheliei lui Matei (VIII, 28-34), Isus Hristos a izgonit nişte demoni din doi oameni posedaţi şi i-a transferat în nişte porcI. În creştinism, botezul este considerat şi un act de exorcizare. Deoarece practica exorcizării, întreprinsă în numele Domnului, nu a fost respinsă dogmatic nici de Biserica ortodoxă, nici de cea catolică, exorcismul a fost practicat de preoţi şi înalţi prelaţi în cazurile unor de-monizări individuale sau colective în tradiţia românească, cea mai veche rugăciune de „scoaterea dracului” aparţine popii Grigore din Măhaci (seC. Al XVII-lea). În practica populară de alungare a răului se recurge foarte frecvent la modalităţile creştine (rugăciune, semnul crucii, tămâiere, stropitul cu apă sfinţită etc), dar şi la numeroase procedee de magie ancestrală. Una din formele cele mai uzuale de exorcizare este descântecul, îndreptat mai ales împotriva demonilor şi duhurilor rele de: tot felul, care iau forma bolilor ce se cuibăresc în corpul omului. Prin rostirea descântecului şi prin gesturile rituale însoţitoare, agentul patogen al bolii fizice sau psihice este„ poftit sau ameninţat să părăsească organismul uman şi apoi trimis în lumea haosului şi a morţii, de unde a sosit să tulbure microcosmosul uman. Textele conţin adesea şi portretizarea duhului ce personifică boala respectivă, aşa cum se întâmpla în acest descântec „de Iele„'dirr colecţia V. Alecsandri: „Voi, Ielelor, /Măiestrelor, /Duşmanele oamenilor, /Stăpânele vântului, /Doamnele pământului, /Ce prin. Văzduh zburaţi, /Pe iarbă lunecaţi/Şi pe valuri călcaţi, /Vă duceţi in; locuri depărtate, /in baltă, trestie, pustietate, /Unde popa nu toacă, /Unde fata nu joacă. /Vă duceţi ia gura vântului, /Să vă loviţi de toarta pământului”.

  13I

  F

  FARAONOAICELE: Este una din denumirile româneşti, întâlnită şi la unele popoare slave (cF. Rus: Fa-raonki), ale femeilor-peşti. Ele sunt jumătate femei şi jumătate peşti şi locuiesc în adâncul mării. Ies la suprafaţă,