în ziua de sâmbătă, când marea se linişteştE. În locul unde urmează să apară, pe suprafaţa mării se face o dungă roşie, una galbenă şi alta albastră. Ele se ţin de mâini şi cântă foarte frumos., Co-răbierii cari le-aud, se întâmpla că adorm injinduiţi de frumoasa lor cântare şi astfel cad în apă şi se îneacă„ (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 301). Rareori, aceste fe-mei-peşti ies pe malul mării. Doar primăvara, când e cald, aceste făpturi se rânduiesc pe mal şi pe stânci şi se joacă cu şiragurile de mărgele şi cu tot felul de scum-peturi ale mării. Ele nu doresc să fie văzute de ochi de pământean şi, de aceea, când simt că se apropie pas de muritor, se aruncă în valuri, uitând adesea pe maluri scoici, ghiocuri şi pietre de toată frumuseţea, pe care le găsesc pământenii noştri. Din punct de vedere tipologic, faraonoaicele (uneori, se foloseşte şi cuvântul faraoni, dar cu valoarea genului feminin) sunt foarte apropiate sirenelor greceşti. Nu este exclusă o influenţă livrescă, venind, pe de o parte, din textele greceşti sau traducerile lor în slavonă, iar, pe de altă parte, dinspre textele biblice. „Faraoni”, în spaţiul balcanic şi est-european, erau consideraţi ostaşii armatei faraonului egiptean care i-au urmărit pe evei şi au fost înghiţiţi de apele Mării Roşii. Dar este posibil că aceste influenţe cărturăreşti să se fi suprapus peste vechile credinţe autohtone referitoare la spiritele feminine ale apelor.

  FATA SĂLBATICĂ: Făptură mitică din folclorul românesc, întâlnită in. Baladele din ciclul Novăceş-tilor, dar mai cu seamă în baladele mitice despre lovan Iorgovan. Acesta pleacă la vânătoare să se însoare pe Valea Cernei, aflată în stăpânirea Fetei sălbatice, locuind când în pădure, când retrasă într-o peşteră, care şi astăzi se numeşte Peştera Fetei (Enache Nedela, Mi-hai Florea, Iorgovan. Mit – legendă – baladă, 130). În unele variante ale baladei este înfăţişata ca o fecioară monstruoasă, iar în altele ca o fecioară frumoasă. Este când soră bună cu Iorgovan, sălbăticită, iar împotrivirea ei eroului este prezentată ca o încercare de a evita incestul, când o fată izgonită în pădure de părinţii ei, pe care Iorgovan o eliberează din captivitatea balaurului. In cele mai multe versiuni, Fata sălbatică, în loc să-i fie recunoscătoare eroului eliberator, il blesteamă pentru că a călcat hotarele ei şi Iovan Iorgovan se transformă într-o piatră din mijlocul apelor învolburate ale Cernei. După părerea lui R. Vulcănescu, avem aici o făptură mitică feminină, aflată în stadiul de depăşire a stării de primitivitate a Omului sălbatic (MitoL. Română, 336-337).

  FAINA: Simbolizează hrana esenţială atât materială, cât şi cea spirituală. Produs al măcinării grâului, făina preia valenţele simbolice ale acestuia din urmă, la care se adaugă semnificaţiile procesului de zdrobire a boabelor şi cernutul făinii. Făina este, în acelaşi timp, materia primă pentru coacerea pâinii sau a colacului rituaL. În Rig-Veda, cuvântul ieşit din gândirea înţelepţilor se compară cu făina cernută prin sită. Făina de grâu se aduce drept ofrandă rituală; la vechii evrei era şi un simbol al faptelor bune. Făina şi aluatul din făină sunt simboluri ale legăturii dintre membrii unei comunităţI. În aria balcanică i se atribuie proprietăţi magice de apărare şi de stimulare a rodniciei: se presară pe locurile unde se presupune a fi o comoară. Cu făină se ung pe faţă personajele din alaiurile mascaţilor. Din aluatul ritual se fac cruci pe porţi şi pe uşi, se ung stupii, se mânjeşte gazda pe nas ca să rămână gravidă etc.

  În mentalitatea populară, diferitele acţiuni cu făina – măcinatul grâului, cernerea făinii, frământarea aluatului şi dospirea lui – sunt acte rituale investite cu valenţe cosmice. Astfel, după o credinţă răspândită la români, cutremurele pot fi provocate de o femeie care cerne făina şi loveşte ciurul de căpistere: „Ce poate face lumea ca să fie scutită de cutremur? Să nu mai bată sâta de căpistere, ca s-o scuture de făină, şi să nu-şi mai clătească doniţa cu apă la fântână” (T. Pamfile, Pământul, 32). Făina de grâu sau mălaiul sunt ofrande rituale, destinate îmbunării sufletelor strămoşilor. Când cineva pleacă la un drum lung, el trebuie să presare pe pragul casei – sediul strămoşilor – puţină făină (A. Gorovei, Credinţi, 35). „Când pleacă mortul la groapă, se cheamă un copil şi i se dă peste prag o strachină cu făină, ca să aibă mortul pe lumea ailaltă” (Ibidem, 84). Având în vedere valenţele magico-simbolice ale cernutului făinii, această operaţiune casnică e înconjurată de multe interdicţii: „Nu e bine să cerni făina în ziua de Paşti, căci din târâtele acelea se fac lăcustele care pus-tiesc câmpiile” (A. Gorovei, op. Cit- 83). Din târâtele de făină, pe care femeile o cern duminica, se fac vârcolacii (T. Pamfile, Cerul şi podoabele lui, 99).

  FAT-FKUMOS: Este numele generic al eroului principal din basmele fantastice româneşti, întruchipând tinereţea, frumuseţea masculină, vitejia, nobleţea şi bunătatea sufletească, în literatura noastră s-a scris şi s-a glosat îndeajuns despre numele acestui personaj, care nu are analogii onomastice în alte limbi (L. Şăineanu, Basmele române, 970) şi, ca atare, este „realmente intraductibil” (Mircea Con-stantinescu, Triumful lui Făt-Frumos, 43). Adepţii teoriei solare în mitologia românească (Athanasie Marienescu, George Coşbuc ş.a.), plecând de la componenta făt (<laT. Foetus „făt, copil, prunc”), I ajungeau la grecescul foton „lumină^ şi la Phaeton – fiul zeului He-lios. „Făt-Frumos – scrie G. Coş-^buc-re tipul eroului solar. E Soarele care luptă cu întunericul, reprezentat prin nori (vaci, draci, turci, poteră), prin fulger (şarpe), prin: noapte şi iarnă„ (Elementele literaturii poporale, 123). Cercetătorii au remarcat asemănarea lui Făt-Frumos cu eroii civilizatori şi întemeietori de ordine cosmică din vechile mitologii ale altor popoare: „Făt-Frumos este un Hercule al mitologiei poporului român„ (Gh. Ciau-şanu, Superstiţiile poporului român, 107). Natura solară a eroului basmelor noastre, după părerea lui itomulus Vulcănescu, e subliniată de atributele sale de musaget (e înconjurat, ca şi Apollo, de muze-şoi-mane), precum şi de emblemele solare care il însoţesc pretutindeni: calul năzdrăvan, paloşul de aur, fluierul vrăjit şi şoimul (Mitologie română, 388-389).' Mult mai pronunţate sunt insă trăsăturile arhetipale care il aşază pe Făt-Frumos printre eroii mitici