străbătând drumul lung şi greu al iniţierii masculine, prin coborâre în lumea de dincolo, prin moarte temporară şi înviere. El circulă mai ales cu ajutorul dublu, de vehicul şi consilier, al calului său năzdrăvan pe ambele tărâmuri, „având celebritate absolută în amândouă„ (V. Kernbach, Dicţionar., 194). Este principalul adversar al monştrilor infernali: zmei, balauri, Muma-Pădurii etc, pe care reuşeşte să-i biruie nu prin calităţi supranaturale, ci mai mult prin contribuţia ajutoarelor năzdrăvane pe care ştie să şi le apropie mai ales prin bunătatea sufletului său. Fără a dispune de puteri supranaturale, el este totuşi o personalitate eroică de excepţie, lucru subliniat de împrejurările naşterii şi creşterii salej_ împărateasa il naşte în urma îmbăierii în apa în care s-a fiert o buruiană magică, în urma consumării unui măr miraculos, înghiţirii unui os de peşte etc; poate fi insă „fiul oii„, „fiul iepii„, „fiul vacii„; „creşte într-o zi cât altul într-un an” etc. (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, 178-183).

  În figura mitică a lui Făt-Frumos descoperim şi o seamă de însuşiri„] ale vechilor divinităţi ale naturii, J în ipostaza lor de purtătoare ale vieţii ce renaşte în fiecare primăvară (G. Coşbuc, op. Cit., 198-201). Impulsul, în virtutea căruia1 acţionează eroul nostru, e aproape întotdeauna unul de ordin erotic: redobândirea logodnicei-zâne, furată de un monstru sau duh infernal ce întruchipează haosul, frigul iernii şi moartea. Există şi unele încercări de interpretare istoricizant-etnistă a acestei figuri simbolice din basmele noastre. După părerea lui Victor Kernbach, motivul alegerii drumului din cele două posibile, dar ambele absurde şi nefaste, ne face să întrevedem aici „eroul istoriei naţionale„ şi al „destinului istoric al poporului român, care a trăit mereu pe un teritoriu traversat şi agresat fără pauză de către o altă putere, astfel încât poporul real, cel băştinaş, cel statornic, era silit mereu să-şi dea seama care poate fi decizia optimă, intre premisele deopotrivă absurde sau măcar primejdioase: dacă te aliezi cu cotropitorii, te vei căi, dacă rişti să-i înfrunţi, iarăşi te vei căi ş.a.m.d.” (op. Cit., 195). Există şi alte posibile interpretări ale acestui personaj folcloric extrem de complex, atestând polivalenţa semantică a marilor simboluri arhetipale.

  FÂNTÂNA: Fântâna, izvorul, havuzul sunt asociate apei vii, ce ţâşnea de lângă rădăcinile pomului vieţii din paradiS. În toate basmele lumii se vorbeşte de o fântână miraculoasă, vindecătoare, întremătoare a trupului şi a spiritului. Din-tr-o asemenea fântână poate curge lapte, miere, vin etc. Fântânile sunt nelipsite de lângă temple şi din alte locuri sacre. Ele unesc lumea diurnă cu adâncurile pământului şi, totodată, pot fi nişte „ochi” deschişi spre cer. Fântâna săpată în pământ se asociază principiului feminin. Basmele şi legendele multor popoare ne povestesc despre transformarea fetei omorâte sau persecutate într-o fântână: „O fântână/Lină/Cu apă puţină, /Apă limpejoară/Ca o lăcrimioară” (G. Dem. Teodorescu, op. Cit., 472). Întâlnirea de lângă fântână e un to-pos mitologic şi folcloric: Iacob o întâlneşte pe Rachela lângă o fântână din Mesopotamia, la fel Isaac pe Rebeoca. Tot lângă fântâna aceasta Isus o va întâlni pe Samari-teanca, dezvăluindu-i acesteia natura sa divină. La români, săparea unei fântâni este un rit de expiere a păcatelor şi una dintre cele mai importante binefaceri: „Dacă faci o fântână, atunci până la al noulea neam ai pomană” (E. N.-Voronca, Datinile, 890).

  Numeroase obiceiuri premaritale, de nuntă, multe ceremonii de fecunditate, precum şi obiceiuri legate de săparea unei fântâni sau de întreţinerea ei atestă sacralita-tea ei în cultura tradiţională românească. Spre a fi ferite de duhurile rele, ele sunt străjuite de câte o cruce, o troiţă sau o căpăţână de cal. Pentru săparea unei fântâni se ia umbra unui om (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 255). Lângă fântână se desfăşoară numeroase practici magice privind soarta individuală a omului sau rituri ce privesc destinele. Întregii comunităţi. „La sărbători mari, fetele se scoală de dimineaţă, se duc la fântână şi zic: „Bună dimineaţa, soro fântâ-nioară.

  — Mulţumesc, fată frumoasă.

  — N-am venit să şed, numai am venit să iau apă, să mă spăl pe faţă, pră braţă, pră albă peliţă, pră frumoasă cosiţă, că în fruntea mea e luna cu coruna, în două bu-chiţe, două rujiţe, în doi umeri, doi luceferi, în faţă e raza soarelui. Dă-mi apă să fiu spălată, curată, negruţă, să fiu ca o stea de noapte, să le întrec pe toate„„ (Corn. Brebu, Banat, „Şezătoarea”, XIX, nr. 4, 1923, 60) Privind noaptea în apa fântânii – acest canal de comunicare cu lumea spiritelor de dincolo – fata de măritat încearcă să desluşească chipul ursitului. Iar pe timp de secetă, aici se desfăşoară numeroase rituri şi acte magice de provocare a ploii: se aruncă un obiect aflat în legătură cu focul (vătraiul, pirostria), icoane vechi, urzică aprinsă, icoană nouă furată de la cineva, o cărămidă arsă, linguri luate (furate) de la o femeie gravidă, măciulii de mac etc. (T. Pamfile, Văzduhul, 118, 127).

  FEREASTRA: Este „ochiul” casei. Ea mediază opoziţiile inăuntruin, afară, inchis-deschis, pericolsiguranţă, leagă intimitatea casei (familiei) de lumea exterioară. Este locul intrărilor şi ieşirilor „nereglementare”; de aceea, pe fereastră se presupunea că pot intra duhurile rele. De aici derivă obiceiurile de a depune pe ferestrele ce ies în stradă diferite obiecte, plante, de a atârna perdele cu proprietăţi apo-tropaice. O asemenea funcţie la români avea şi crucea ferestrei. Printr-o intrare sau ieşire pe fereastră şi nu pe uşă se putea insă „înşela” moartea sau boala. E vorba de ritul magic al „înlocuirii” sau „vânzării” copilului în familii unde se înregistrau multe naşteri ratate, sau unde mureau copiii după naştere. Copilul nou-născut era vândut pe fereastră şi cumpărat de o rudă sau de un străin şi răscumpărat de mamă peste câtva timp cu banii de la cumpărător. Răscumpărarea se făcea pe prispa casei, după ce se schimba prenumele copilului. Tot pe fereastră se făcea şi răpitul fetelor, atunci când părinţii se împotriveau căsătoriei. Fata era scoasă pe fereastra laterală a casei, în credinţa că astfel se pierde urma răpitorului (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 451). Mortul, ca să nu ştie pe unde să se întoarcă, uneori se scoate pe fereastră, iar