în timpul mutărilor într-o altă casă, copiii erau introduşi pe fereastrĂ. În mituri, în poveşti şi în poezia de dragoste, fereastra (simbolizând fata) e ultimul hotar ce desparte doi îndrăgostiţi. Ochiul atotvăzător (in multe limbi, fereastra şi ochiul au denumiri comune sau înrudite intre ele), prin logica inversării, devine un „loc expus vederii”, „ochi ce reflectă” devenind locul epifaniei, al apariţiei divinităţilor, regilor, reginelor, sfinţilor, inclusiv al personajelor teatrului de păpuşi. Ca soli ai transcendenţei, colindătorii cântau colindele la ferestrele ce dădeau spre prispa casei, bătând cu beţele lor în geamuri sau cercevele. Rolul mediator dintre două lumi al ferestrei e exprimat în cimilitura românească: „Nici în casă, /Nici afară, /Nici în cer, /Nici pe pământ” (Fereastră, A. Gorovei, Cimiliturile românilor, 166).

  FERIGA: Planta care nu face flori, înmulţindu-se prin spori, aproape invizibili pentru necunoscători, a atras atenţia oamenilor incă din antichitate, atribuindu-i-se proprietăţi miraculoase. La multe popoare ale Europei există credinţa că ea înfloreşte o dată pe an, în noaptea de Sânziene (solstiţiul de vară sau ziua Sf. Ioan Botezătorul). În acea noapte floarea străluceşte ca o stea şi tinerii pleacă în căutarea acestei flori miraculoase care poate ajuta la descoperirea comorilor, poate face omul invizibil, poate deschide toate lacătele. De aici şi asimilarea ei la români cu miraculoasa şi mitica Iarba fiarelor, care înlesneşte şi înţelegerea „limbii” păsărilor şi a tuturor dobitoacelor, ca expresie a înţelepciunii supreme. Miraculoasa floare de ferigă, care atunci „când înfloreşte se luminează ca ziua” este păzită de draci. De aceea, obţinerea ei este o operaţiune temerară, care trebuie să respecte un anumit ritual: „in noaptea de Sânziene, în pădure trebuie să meargă doi fraţi gemeni, îmbrăcaţi în cămăşi albe, curaţi de păcate; ei veghează în linişte şi nu trebuie să râdă nici atunci când Necuratul ii provoacă prin diferite ghiduşii sau ii iace să adoarmă. Cei mare face trei cruci şi mătănii la răsărit, rupe floarea şi o pune într-o cârpă curată, o duce acasă şi o aşază intre icoane” (I. A. Candrea, Iarba fiarelor, 39).

  FIERARUL: Rolul mitologic şi semnificaţiile simbolice multiple, contradictorii, ambivalenţa sa axiologică se explică, desigur, prin importanţa pe care a avut-o pentru istoria omenirii descoperirea prelucrării metalelor şi, mai ales, a fierului. Poziţia mitologică a fierarului este intermediară intre divinitate şi om, intre geniu benefic şi un demon malefic, insă întotdeauna temut de simplii muritori. Primul fierar, după V. T., a fost Cain (etimologic înseamnă „fierar”). Fierarii mitici participă la opera cosmogonică şi la civilizarea lumii, de obicei în calitate de ajutoare ale zeului-demiurg sau ale eroului civilizator, înrudiţi cu focul şi cu adâncurile pământului de unde se extrag minereurile, fierarii posedă şi un aspect infernal, redutabil. Ei sunt monştri, păzitori ai comorilor, iar activitatea lor se înrudeşte cu vrăjitoria. Ei sunt, într-un fel sau altul, excluşi din societate: pot fi ridicaţi deasupra celor din jur prin asimilarea lor cu regi şi conducători de triburi sau, dimpotrivă, aflaţi undeva la marginea societăţii, contactele cu ei fiind limitate. Pot deveni conducătorii societăţilor secrete sau îndeplini rolul de vrăjitor, adică de mediator intre lumea oamenilor şi cea a forţelor transcendentE. În arealul balcanic, această situaţie ambiguă s-a reflectat şi în faptul că fierăritul era o meserie practicată adesea de ţigani, despre care se crede că au o înrudire cu diavolul. Pe lângă îndeletnicirile obişnuite meseriei sale, fierarul din spaţiul carpato-danu-bian o îndeplinea şi pe aceea de vrăjitor, confecţionând o serie de amulete menite să asigure fecunditatea femeilor sau să apere de duhuri rele (cf. Baierul Zburătorului). El participa, de asemenea, la menţinerea ordinii cosmice, izbind cu ciocanul în nicovală, atunci când se credea că „furcile pământului” sunt roase de Iuda sau atunci când vârcolacii începeau să devoreze Luna.

  FIERĂRITUL: Practică magică de provocare a ploii pe timp de secetă, întâlnită în special în judeţele sudice ale ţării. Ea se numeşte şi Udătoarea (in Mehedinţi), deoarece acţiunea centrală a ritului constă în udatul oamenilor, însoţit şi de alte procedee de magie simpatetică. Doi flăcăi, cu o căldare plină cu apă, pleacă prin sat, noaptea târziu, şi udă pe cei care dorm afară pe timp de vară. Oamenii n-au voie să se supere, ci, dimpotrivă, trebuie să caute să arate bună-dispoziţie. Denumirea Fierărit, ca şi cuvântul fieraşi, prin care sunt numiţi flăcăii participanţi la acest rit ludic şi magic în acelaşi timp, vine de cuvântul fier – metalul legat de cer şi de fenomene meteorologice. Fieraşii îşi leagă de picioare clopote, fac zgomot lovind obiecte metalice, trag clopotele bisericii, bat toaca de fier. Deoarece o modificare radicală a stărilor din natură, în cazul nostru, înlocuirea vremii secetoase cu una ploioasă, presupune scenariul coborârii lumii în haos cu instaurarea unei alte ordini, fieraşii recurg şi la unele excese comportamentale, în afara udatului obligatoriu al fiecărui om întâlnit în calea lor şi a zgomotelor infernale produse cu obiectele metalice, flăcăii intră în gospodăriile oamenilor, le răstoarnă şi le dezmembrează carele, rup leucele, ascund roţile, aruncă diferite obiecte în apa unui râu sau iaz din apropierea satului (T. Pam-file, Văzduhul, 130). Legătura fierului cu fenomenele meteorologice, folosirea obiectelor metalice atât în magia de provocare a ploii, cât şi în oprirea ei sau în izgonirea norilor de furtună şi de grindină, îşi au rădăcinile mitice în faptul că primele obiecte din. Metal au fost socotite a fi căzute din cer. Şi asta pentru că, la multe popoare, metalurgia fierului a început cu prelucrarea meteoriţilor.

  FIERUL: Semnifică duritate, inflexibilitate, tărie şi fermitate de caracter. Este un metal ambivalent, deoarece uneltele de fier se folosesc pentru modificarea materiei inerte (cF. Plugul, cuţitul, ciocanul etc), dar sunt şi instrumente satanice ale războiului şi ale morţii, în multe civilizaţii este un metal impur, vulgar, dur, agresiv, sumbru, diabolic. Oamenii rasei de fier, după Hesiod, marchează o epocă a regresiunii, a cultului forţei brutale. Aceleaşi asociaţii negative şi la vechii evrei, care la zidirea Templului din Ierusalim au evitat, se zice, folosirea fierului. In tradiţia românească se evita folosirea cuielor de fier la construcţia locuinţelor şi mai ales la ridicarea bisericilor de lemn. Pe de altă parte,