fierul este simbolul tăriei şi forţei, aşa cum ni-1 prezintă şi textul augural al Sorcovei: „Să trăiţi, /Să-mbătrâniţi, /Tare ca fierul, /Iute ca oţelul”. Ambivalenţa acestui metal se relevă poate cel mai bine în întrebuinţările sale magice, unde serveşte ca instrument atât în magia neagră, cât şi în cea de apărare împotriva duhurilor rele sau cea de stimulare a forţelor vieţii. Latura infernală provine din faptul că acest metal se extrage din miner eurile aflate în adâncul pământului şi, ca atare, se află sub ocrotirea spiritelor htoniene. Pe de altă parte, se constată un gen de sacra-iitate a acestui metal şi legătura sa cu divinităţile cerului şi cu fenomenele meteorologice, deoarece primele unelte de fier au fost, probabil, confecţionate din meteoriţii căzuţi din cer pe pământ. „Săgeţile fulgerului”, în credinţa românilor, sunt din piatră (silex) sau din metal. De unde şi o practică de magie medicală: „Primăvara cine aude tunând prima oară, să se lovească peste frunte cu o bucată de fier, ca tot anul să-i fie capul tare ca fierul” (A. Gorovei, Credinţi, 114). Generalizând credinţele românilor referitoare la puterea protectoare a fierului, G. Coşbuc scria: „Cu un topor, după credinţa poporului, poţi ameninţa fulgerul şi-1 poţi alunga în altă parte; cu un cuţit înfipt în pământ poţi abate grindina; cu o bucăţică de fier azvârlită în calea vântului poţi potoli vântul; ba poţi potoli vârtejurile, numai scuipând intre ele şi spunând „fier„. Ga şi fulgerul şi grindina, şi vânturile sunt aduse de duhuri rele, iar acestea se tem de fier” (Elementele Ut, poporale, 317).

  În simbolistica populară, fierul este un metal masculin. De aceea, în vrăji, el poate figura bărbatul împotriva căruia se efectuează un act de magie „neagră”. Când, din răzbunare, o fată vrea să-i facă un rău iubitului ei necredincios, ea recurge la o vrajă cu un fier înroşit, care se bate cu ciocanul dân-du-i-se forme dorite de ea, ca să slăbească şi să-şi piardă bărbăţia: „Cum n-are putere fierul ăsta, aşa să-şi piardă cutare puterea bărbătească” (idem, 318). Obiectele de fier sunt folosite în magia apotro-paică mai ales pentru apărarea mamei şi pruncului: „De desfăcut, se desface cu fiarele plugului, cu potcoave de găsit, cuţit de găsit, fus, cui de grapă, dinţi de la. Pieptene (de fier); le înfierbânta şi după ce. Le stinge, le bate toate rând la capătul patului, în podeaua de jos, sub capul femeii şi cât trăieşte nu mai are grijă că-i va face cineva, acelea o păzesc” (Elena Niculiţă-Vo-ronca, Datinile, 580). In Banat, când moaşa înfaşa prima dată copilul, il încingea cu un lanţ de fier „ca să fie tare ca fierul” (I. A. Candrea, Folklorul medical, 245-248). Pe Valea Almăjului se punea în leagăn un cuţit, care rămânea acolo până copilul umbla prin casă „de-a bu-şilea” (E. Petrovici, Folclor din Valea Almăjului, 48). În Muntenia, când o femeie nu putea să nască şi se zvârcolea în dureri, bărbatul ei ocolea casa cu un topor în mână, ameninţând, sau implanta două topoare cruciş în vreun stâlp al cerdacului, ori într-o grindă, ori în prag (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile, 185). Cum mirele şi mireasa în timpul nunţii, mai ales atunci când se îndreaptă către biserică pentru A. Fi cununaţi, sunt ţinta principală a „ochiului rău” şi a farmecelor de jtot felul, în unele zone ale ţării, pentru prevenirea vrăji-lor, mirele purta un cuţit la brâu, iar mireasa la. Sân (Vaier Butură, Ctdtura spirituală românească, 152). În magia populară a fierului, un loc important i se rezervă fierarului, care în aria daco-romana era tiganul-fierar (căldărar) – fiinţă cu valenţe demonice şi aptitudini de adevărat vrăjitor. Unele obiect?

  De metal, folosite la vrăji, trebuiau executate de acesta conform unor reguli stricte: „Frigarele folosite la vrăji trebuie să fie făcute cu un anumit ritual de un ţigan care n-are ţigancă, cu mâinile la spate şi în pielea goală” (E. N.-Voronca, op. Cit., 581).

  FILIPII: Este numele unei sărbători din calendarul poporului, dar şi al patronilor mitici ai zilelor respective care cad undeva la „miezui iernii”, începând cu 25 ianuarie şi terminând cu 2 februarie. După cum ne informează S. FI. Marian, „o parte din românii din Muntenia (Jud. Prahova) ţin 7 Filipi, începând cu 25 ianuarie şi până în 2 februarie, crezând ca şi românii din Banat că sunt răi de lupi şi păgubitori de dobitoace” (Sărbătorile, I, 253), iar alţi români din Muntenia ţin spre acelaşi scop trei Filipi sau Pilipi, după cum ii numesc ei şi anume: unul „la 30 ianuarie şi ceilalţi doi la o săptămână după acesta” (ibidem). În aceste zile se impun o serie de interdicţii rituale, specifice perioadelor periculoase („cumpenelor”): femeile nu se spală pe cap, nu cos, nu fac nici un fel de altă muncă „pentru că e rău de lupi”; nu se dă nimic împrumut din casă, nu se scoate cenuşa afară, că altfel „iţi mănâncă lupul vitele” (M. Olinescu, MitoL. Românească, 370). Unele date etnologice, împreună cu denumirea Fi-lipii, atestă că zilele acestea cădeau cândva la 14 noiembrie, când biserica serbează memoria Sfântului Apostol Filip. Această zi marca începutul postului de Crăciun, adică o limită tradiţională în grupul zilelor anului calendaristic, când erau pomeniţi strămoşiI. În creştinismul oriental acest post se numea, după numele apostolului; la slavii de

  245). Pe lângă interdicţia de muncă în această zi, mai ales pentru femei, locuitorii satelor efectuau şi numeroase acte magice având ca scop „legarea gurii” lupului: se lipea gura sobei cu lut, toate foarfecile se legau cu sfoară, se puneau cămăşi în apa clocotită, „ca să se opărească gura gavătului (lupului)” (A. Gorovei, Credinţi, 87).

  Est: Filippovskij post („Postul lui Filip”).

  FLĂMÂNZILĂ: Personaj fabulos din basmele românilor, caracterizat prin aceea că nu se satură niciodată, Se mai numeşte şi Flămândul, Foametea, Fomilă, Foametea Pământului. E înfăţişat ca o namilă de om deşirat şi uscat ca un peşte afumat Numai pielea şi oasele. Ochii ii stau în fundul capului şi lucesc ca nişte-licurici, fugind în toate părţile după mâncare. „De slab ce-i, hainele de pe el ii cădeau şi păreau lungi, coastele i