se vedeau şi stomacul it era veşnic lipit de şira spinării Tot ce vedea, mânca” (M. Olinescu, MitoL. Românească, 469). Face parte din alaiul ajutoarelor năzdrăvane ale eroilor de tipul lui Făt-Frumos. Reprezintă personificarea voracităţii umane, dar pare să fie şi un demon htonian, simbolizând puterea devoratoare a pământului, din care purced şi în care se întorc toate formele de viaţă şi toate obiectele făurite de orn. Asupra acestui aspect ne atrage atenţia unul din numele sale (Foametea Pământului), cât şi textul basmului în care eroul (Făt-Frumos) vede în drumul său 24 pluguri care ară, iar în urma lor, venea un moşneag care mânca brăzdiţele şi tot striga: „Araţi, araţi, că-s flămând” (Ov. Bârlea, Mică enciclopedie, 412)

  FLOAREA: Simbolizează frumuseţea, armonia, idealul, pasiunea, tinereţea, puritatea, renovarea. E

  Transferarea sărbătorii la sfârşitul lunii ianuarie, ca şi forma de plural, Filipii (Pilipii, Chilichii), a fost înlesnita, pe de o parte, de sărbătoarea creştină a celor trei mari părinţi ai Bisericii, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, la 30 ianuarie. Pe de altă parte, şi de această dată, prăznui-rea sfinţilor creştini (asimilaţi în popor ca strămoşi tutelari) s-a suprapus, probabil, peste un străvechi cult al lupului – animal totemic al daco-românilor, căruia i se rezervau 30 de zile în calendarul poporului, începutul acestui lanţ de sărbători „lupeşti” debuta la mijlocul lunii noiembrie, când începea împerecherea la această specie. Frecvenţa maximă a împerecherii se situează la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie (I. Ghi-noiu, Vârstele timpului, 78). Prin urmare, aceşti Filipi reprezintă un adevărat complex mitico-simbolic, în care elementele totemismului ancestral s-au contopit cu cele ale religiei creştine, într-un gen de osmoză, care pune în mare dificultate pe cercetătorul de astăzi. Profilul Filipilor din credinţele populare ni se înfăţişează când sub forma unor „sfinţi” stăpâni peste lupi, când cu trăsături şi apucături ly-kantropice. Aşa. Ele pildă, unul din aceşti Filipi, cel mai temut dintre toţi, se numeşte „Filipul ăl şchiop” sau Gădineţul Şchiop şi se sărbătoreşte la mijlocul sau la sfârşitul lui noiembrie, e ţinut de toţi ai casei ca să nu strice lupul oile şi caprele„ (Tipol. Haşdeu, 405-406). În Oltenia se crede că Filipii „sunt nişte zei ai casei, nişte sfinţi mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi„ („Izvoraşul”, nr. 11/12, 1932, 244- simbolul lumii multicolore, para-disiace, dar efemere şi trecătoare. Se situează undeva la mijloc, intre simbolismul arborelui (plantei) şi cel al fructului. Omologia simbolică intre floare şi femeie reprezintă toposul poeziei din toate literaturile lumii. Floarea e un receptacol al forţelor şi darurilor uraniene ce vin spre ea sub forma razelor solare, a ploii sau picăturilor de rouă. Înflorirea ei e rezultatul unei conjuncţii dintre apă (stihie feminină) şi foc (principiul activ, masculin). Fecundarea (polenizarea) este din nou o reuniune a principiilor polare, unde rolul agentului activ il poate îndeplini o pasăre sau o insectă. In folclorul românesc, floarea subliniază caracterul fugitiv al frumuseţii feminine; mirosul florii conotează dragostea, scuturatul florii sau pierderea mirosului e dăruirea dragostei şi pierderea fecioriei (M. Coman, Izvoare mitice, 83).

  Floarea e un străvechi simbol solar care apare în această calitate şi ca motiv ornamental (rozeta); această identificare e bazată atât pe asemănarea florii cu astrul zilei prin formă şi culoare, cât şi pe heliotropismul multora din aceste plante care îşi întorc faţa în direcţia soarelui (cF. Floarea-soarelui).

  Floarea poate fi asociată cu fluturele şi este adesea simbolul sufletului morţilor. Numeroase legende şi'„mituri despre flori ne spun că acestea sunt metamorfoze ale sufletului zeilor, zânelor, eroilor şi eroinelor. Nu întâmplător, nomenclatura florilor se intersectează, în toate limbile, cu onomastica divină şi cu cea demonologică. Sânzienele şi Drăgaicele româneşti ar fi unul din numeroasele exemple de această interferenţă cu substrat mitologic. Medicina populară de tip vegetal este bazată atât pe proprietăţile tămăduitoare reale ale plantelor şi florilor, cât şi pe denumirile lor de ordin mitic. In flori, ierburi şi pomi se pot cuibări fie spirite bune, fie spirite rele. De aceea, aceste plante se comportă ca nişte făpturi vii: bolesc, tânjesc, suferă, vorbesc intre ele. In marile sărbători de peste an, când se „deschide cerul„ (de Anul Nou, de Paşti, de Rusalii etc), plantele vorbesc intre ele, iar oamenii pot înţelege limbajul lor (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 317- 318). „Una zice: „ia-mă că eu sunt bună pentru dragoste!”. Alta zice: „ia-mă pe mine, că sunt pentru cinste!” dar alta că-i de noroc. Alta spune „ia-mă pe mine, că bani mulţi vei avea!”. Şi de boale, de leacuri, de toate spun şi se îmbie. Numai trebuie să pricepi limba lor„ (E. N.-Voronca, Datinile, 849). Florile cultivate de români în curtea caselor, în grădini sau în glastre, expuse pe pervazul ferestrelor, au şi evidente proprietăţi apotropaice, deşi aspectele estetice au estompat astăzi rosturile magice de odinioară. Unele flori se ţin cu scopuri maritale (busuiocul, brebenelul) sau divinatorii: „dacă ramurile de măr, vişin etc, ce se pun în ziua de Sf. Varvara în oale cu apă, vor înflori până în ziua de Florii, e semn de an bogat, iar de nu, e semn de an sărac” (A. Gorovei, Credinţi, 87).

  FLOAŞA: Joc magic de exorcizare a bolii practicat în Transilvania (notat în 1934, la Topliţa). Când se îmbolnăveşte un copil, tovarăşii lui de joacă sunt chemaţi să facă în ograda sau chiar în casa bolnavului un cerc (roată). In mijlocul cercului sunt aşezaţi doi copii; unul legat la ochi cu năframă neagră, întors – la pornire – cu faţa spre apus, iar altul cu năframă albă, care stă cu faţa la răsărit. Copiii cântă şi bat din palme ritmul, în timp ce cel cu năframa albă il fugăreşte înăuntrul cercului pe cel cu năframa neagră la ochi. O bătrână sau una din rudele copilulu: bolnav rosteşte în ritmul cântecului descântece: Du-te, năcaz, de la mine. /– Nu m-aş duce, că mi-e bine. /Nu m-aş indura, m-aş duce, /De la grădina cea dulce.„. Intre timp, copilul cu năframa albă trebuie să-1 alunge afară din cerc pe copilul cu năframa neagră la ochi. Cu cât izbutea s-o facă mai repede,