Cărți «Dictionar De Magie Demonologie Si Mitologie Romaneasca descarcă top cele mai bune cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
FLUIERUL: Instrument muzical de suflat, de o mare vechime şi de o largă răspândire la români, căruia i se atribuie însuşiri magice. Sacra-litatea fluierului e consfinţită şi în legendele privitoare la obârşia sa. Se consideră că a fost făcut de Dumnezeu în vremea când era cioban pe pământ. El 1-a pus sub lâna oii şi l-au găsit ciobanii la vremea tunsului. La început, fluierul a fost în rai, pus după uşă. Dumnezeu il dă lui Petrea (Păcală) ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns la cer (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, 183). Fluierul este strâns legat de cultul strămoşilor, servind ca mijloc de comunicare cu spiritele de dincolo. Există numeroase dovezi arheologice şi etnografice atestând faptul că într-o epocă mai îndepărtată fluierele se făceau din oasele strămoşilor, de unde, probabil, şi expresia românească fluierul piciorului. Mai târziu, ele au fost confecţionate din oasele animalelor „ sau plantelor totemice, aşa cum ne arată şi versurile, Mioriţei”, unde se pomenesc trei feluri de fluiere rituale: „Fluieraş de os, /Mult cântă duios! /Fluieraş de soc, /Mult cântă cu foc! /Fluieraş de fag, /Mult cântă cu drag!” O credinţă românească ne arată că în vechime unele fluiere rituale se făceau din piciorul cocorului, una din cele mai frecvente incarnări zoomorfe ale spiritului strămoşului mitic: „Din osul piciorului de cocor se face un fluier din care poţi cânta orice, fără să fi învăţat odată” (I. Muşlea, Cercetări de etnografie şi folclor, II, 431). Despre fluiere miraculoase, pe care eroul le primeşte în dar de la donatorii mitici din lumea de dincolo, vorbesc basmele noastre; ele sunt pomenite în colindele de cioban, atestând urmele unei gândiri de tip or- -: fie în care muzicii i se rezervă funcţia magică de a influenţa comportamentul tuturor vieţuitoarelor. „Cântatul din fluier al păcurarului – scrie muzicologul N. Boboc – este înzestrat cu virtuţi magice. Este un mijloc de comunicare directă cu turma, de transmitere a unor porunci. Oile, cunoscând cântatul, cunosc prin el gândul ciobanului. E vorba de un limbaj sui generis, înţeles numai de cele două părţi: păcurarul şi oile. Faptul aparţine aceleaşi gândiri magice, ce-i atribuie lui Orfeu-tracul darul de a influenţa, prin cântatul său, comportamentul tuturor vietăţilor” (Motivul premioritic în lumea colindelor, 182).
În aria daco-romana, fluierul a fost probabil o formă predilectă de comunicare cu spiritele de dincolo, deoarece singura cântare admisă în Postul Pastelul, când contactele dintre cei vii şi cei morţi devin din ce în ce mai intense, era cea din fluier (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 385). Fluierul joacă un rol important şi în credinţele românilor despre Iele, Rusalii şi Şoimane. Aceste fiinţe demonice şi capricioase, întruchipând spiritele strămoşilor feminini, care sunt deosebit de active în preajma sărbătorilor solstiţiale (Moşii de Rusalii), joacă horele lor, acompaniate de fluier sau cimpoi. Ele se îndrăgostesc chiar de cei care cântă frumos din fluier şi-1 duc cu ele. Se cunoaşte şi o zicătoare: „Cântă, parcă ar fi luat de Iele”. Poporul crede că există şi procedee magice pentru ca Ielele să dea cuiva darul de a cânta minunat din fluier şi anume: să ungi fluierul cu lapte de capră roşie şi să-1 ţii la o răspântie, păstrând o linişte rituală şi complet dezbrăcat. Se dezgroapă a treia zi şi „cu acest fluier poţi face minuni” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 262). Materialele etnografice din vremurile mai apropiate de noi ne arată că, nu fără influenţa creştinismului, când spiritele strămoşilor, altădată preponderent benefice, au alunecat mai mult spre un simbolism malefic, cântatului din fluier i se rezervă mai ales funcţii apotropaice. „Dacă-n ajunul Sf. Gheorghe vrăjitoarea aude copiii cântând din tutel-că (corn, fluier din coajă de salcie) nu mai poate face nici un farmec din câte se fac în acea zi” („Izvora-şul”, nr. 11, 1923, 12). În zilele periculoase (Sângiorz, Rusalii, Sânziene), din cauza invaziei forţelor malefice, cântatul din fluier, corn sau bucium era practicat de copii şi de oamenii mari pentru a institui o adevărată perdea de protecţie sonoră în jurul stânelor.
FLUTURELE: Insectă cu valenţe mitice şi cu funcţii augurale în folclorul românesc, incarnare a sufletului mortului. „Uneori sufletele răposaţilor vin pe la casele unde au trăit sub formă de fluturi. Aceasta se întâmpla cu sufletele copiilor, dar şi cu cei de o vârstă mai mare” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 210). Fluturele de noapte, denumit striga, este înrudit mitologic şi lingvistic cu Strigoiul. Când acest fluture intră în casa omului, se consideră că e un semn de rău augur. Dar şi în privinţa lui funcţionează interdicţia de a-1 omori. Poporul crede că el duce apă morţilor în lumea de dincolo (A. Gorovei, Credinţi, 88). În practicile de divinaţie, tipul prevestirii, bună sau rea, care se leagă de primul fluture văzut primăvara, depinde de culoarea acestuia: fluturele galben prevesteşte boala, fluturele roşu – sănătate şi spor la bucate (ibiăem). Credinţa după care fluturele este o reincarnare a sufletului pare extrem de arhaică, căci o găsim deja prezentă în arta minoică. Din acest nucleu mitic au derivat credinţele populare despre fluturele de noapte (striga) ca reprezentare a vampirului, moroiului, strigoiului. Cuvântul grecesc phsyche înseamnă, în acelaşi timp, suflet, respiraţie, dar şi „fluture”. Mitul şi simbolismul fluturelui se întemeiază şi pe interpretarea alegorică a fazelor evoluţiei sale: crisalida este un ou care conţine toate potenţialităţile fiinţei, reflectate apoi în coloritul extraordinar al aripilor fluturelui. Este un simbol al regenerării sau chiar o fiinţă primordială demiurgică. Într-o legendă populară românească se spune: „Dintr-ntâi şi-ntâi era numai apă şi întuneric. Pe apă plutea o grămăjoară de spumă, iar în spuma