aceea era un vierme şi un fluture. Fluturele a lepădat aripile şi s-a făcut om, Dumnezeu, aşa de frumos. Da din vierme s-a făcut o altă dihanie, el negru, cu coadă şi coarne: Necuratul” (M. Coman 1988, II, 128-129).

  FLUVIUL: Apele curgătoare, mai ales marile râuri, s-au bucurat de o veneraţie deosebită, fiind investite cu atributele sacralităţii. Bătrânul Istm sau Donaris, cum il spuneau tra-co-geţii, era înconjurat de o asemenea aureolă sacrală, încât Traian, la trecerea oştirii sale peste Dunăre, a trebuit să-i aducă sacrificii, iar chipul antropomorfizat al bătrânului Danubius e înfăţişat pe Columna lui Traian, ridicată după supunerea Daciei. Grămăticul Afidus Modestus, în comentariile sale la opera lui Vergilius, susţine că „dacii au obiceiul ca, atunci când pornesc la război, să nu se apuce de treabă înainte de a bea din Istru o gură de apă, ca pe un vin sacru, şi înainte de a jura că nu sa vor întoarce la lăcaşurile lor părinteşti decât după ce vor ucide toţi duşmanii” (apud R. Vuleănescu, MitoL. Română, 464). După unele mărturii ale timpului, dacii obişnuiau să depună jurământ bând din Dunăre.

  Deşi apa e o stihie feminină, marile fluvii se asociau principiului masculin, deoarece în antichitate li se sacrifica câte o fecioară. Râul simbolizează scurgerea timpului şi devenirea formelor. E un simbol al vieţii şi al morţii, al legăturii dintre lumea de aici şi lumea de dincolo.

  Curgerea unui râu spre ocean e simbolul întoarcerii spre nediferenţiere, accesul spre Nirvana. Urcarea pe râu în sus simbolizează întoarcerea la sursa divină, la un Principiu. Traversarea râului – trecerea de la o stare la alta; este prezentă în riturile de iniţiere şi de trecere (nuntă, înmormântare). Marile fluvii sunt simboluri ale apelor superioare, cereşti şi li se atribuie funcţia de a face legătura dintre nivele cosmice: cer, aer, pământ, subteranele pământului, în credinţele românilor, un astfel de râu il reprezintă Apa Sâmbetei, care izvorăşte de sub rădăcina „pomului vieţii” din Paradis şi înconjoară pământul de 7 sau 9 ori şi se varsă în Iad. Pe măsură ce înconjoară pământul, gradul ei de puritate scade. Dacă la izvoarele ei este pură şi vindecătoare, când intră în Infern clocoteşte în flăcărI. În această credinţă populară este exprimată, cum nu se poate mai clar, ambivalenţa stihiei acvatice şi a oricărui curs de apă. Apa Sâmbetei, sau oricare din râurile ce trec pe lângă sat, erau adevărate canale de comunicare cu lumea de dincolo, cu sufletele morţilor („blajinilor”). În riturile de pomenire a morţilor, mai ales în sărbătoarea denumită Pastele Blajinilor, pe malurile sau pe apele curgătoare se puneau în blide de lemn sau în jumătăţi de dovleac scobit coji de ouă, fărâmituri de cozonac şi lumânări aprinse, cărora li se dădea drumul pe apă ca să ajungă în Ţara Rohmanilor (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 453). Traversarea râului e o probă iniţiatieă, dar şi act de magie, deoarece se consideră că trecerea pe malul celălalt e o modificare a stării existenţiale a omuluI. În satele de pe malurile Dunării, unde a crescut şi autorul acestor rânduri, copiii bolnavi de tuse convulsivă sau de alte boli erau trecuţi cu barca pe malul celălalt al marelui fluviu şi apoi aduşi acasă în credinţa fermă că boala a rămas dincolo de apă. Românii mai cred că dacă în ziua de Drăgaică (24 iunie) cineva trece un râu de trei ori înot, nu se va îneca tot anul (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 11).

  FOARFECĂ: în simbolistica universală, acest obiect casnic este uneori asimilat crucii, având inclusă în sensul său ideea unificării contrariilor. Este în acelaşi timp un atribut al torcătoarelor mitice (Parcelor, Ursitelor) care întrerup firul vieţii omului. La români această funcţie o are cea de a treia dintre Zânele Ursitoare, denumită şi Moartea: „Cea mai mică, adică moartea, ţine în mână un foarfece printre tăişurile căruia trebuie să treacă firul; când voieşte, atunci strânge foarfecele laolaltă şi taie firul” (S. FI. Marian, Naşterea, 1995, 101). Ca simbol am-bivalent, ce exprimă, concomitent, ideea vieţii şi a morţii, foarfecele se foloseşte în magia românească mai ales ca obiect apotropaic. Pentru a-i feri pe copiii din leagăn de Muma-Pădurii sau de un alt duh rău, „prin Transilvania, femeile, de câte ori sunt silite să iasă din casă, lasă de pază pe lângă copii mătura şi foar-! Fecele” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 223). Iar în „zilele lupului”, foarte numeroase în calendarul poporului, pentru ca lupii să nu mănânce vitele, femeile leagă cu aţă foarfecele, crezând că astfel „leagă” gura fiarelor (Tipol. Haşdeu, 405).

  FOCA: Sfânt din calendarul creştin, episcop martirizat la Sinope, în anul 117 în timpul împăratului Tra-ian, sărbătorit la 22 septembrie şi

  22 iulie, care a preluat atributele unor străvechi divinităţi ale focului. Transferul de funcţii s-a petrecut prin mecanismul etimologiei populare (Foca=foc), precum şi datorită faptului că în aceste zile de iulie sunt foarte frecvente furtunile cu tunete, fulgere şi trăsnete. Această importantă sărbătoare a focului ceresc ţine trei zile: în 20 iulie e sărbătorit Sf. Ilie, în 21 iulie Ilie-Pălie, deşi în calendarul ortodox nu figurează nici un sfânt cu numele de Palie. După cum scrie R. Vulcănescu, „in mitologia română câteva făpturi mitice piroforice sunt structural de obârşie străveche, nominal insă de obârşie feudală: sfinţii Ilie-Pălie şi Foca. Sfântul Ilie-Pălie, considerat „vizitiul sfântului Ilie„, se ţine în luna iulie pentru călduri mari, pentru împiedicarea aprinderii pădurilor vara de căldură, împotriva grin-dinei. Sfântul Foca se ţine a doua zi după Ilie-Pălie, pentru a nu se extinde focul şi a deveni catastrofal. De sfântul Foca se credea că „arde piatra în apă„, că „soarele fierbe apa pâraielor şi râurilor„ (Mitologie română, 384). De numele lui Foca e legată şi o altă sărbătoare, ţinută în prima zi a lunii iulie, denumită Ana-Foca şi cunoscută mai ales în Banat şi Ardeal. Se consideră că „cine lucră în ziua de Ana-Foca i se usucă via„. Comentând această compunere populară din două nume de sfinţi Sf. Foca şi Sf. Ana, B. P. Haşdeu socoteşte că „este unul din cele mai frumoase exemple de formaţiune