a miturilor prin etimologia populară„ (Etym. Mag., 1105). În calendarul bizantin şi cel apusean (catolic), Sf. Foca e considerat patronul corăbieri-lor, deoarece fusese episcop în unul din importantele porturi ale Mării Negre, iar numele său grecesc înseamnă „focă„ şi nu „foc”.

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească

  FOCUL: Este unul din elementele fundamentale în toate sistemele cosmogonice şi filosofiile naturiste, manifestat sub formă de flacără, căldură sau lumină. Simbolizează viaţa, puterea creatoare, pasiunea, dragostea, purificarea, dar şi puterea distructivă. „Domesticirea” focului, care s-a petrecut cu cea 600 000 ani în urmă, a marcat despărţirea definitivă a paleantroposului de predecesorii săi sălbatici. De atunci, focul a rămas un zeu, temut şi ambiva-lent, venerat sub forma focului aprins şi a luminii Soarelui, a focului vetrei casei sau focului intern, izvorât din adâncurile fiinţei umane. Este opus apei, fiind o întruchipare a principiului activ masculin, în timp ce apa e o stihie feminină. Este izo-morf păsării, acest lucru fiind reflectat în imaginea Păsării de foc din mitologia slavilor (Jar-ptiţa), în corbul ignifer al australienilor, în Zburătorul din folclorul românesc sau Phoenixul popoarelor mediteraneene. Ca stihie purificatoare şi ca izvor de viaţă, este mitologizat în imaginea „focului viu” ce se aprinde în mod ritualic la cele mai importante ceremonii religioase şi sărbători calendaristice, în aria culturală românească, acestui foc i se atribuie nu numai funcţii purificatoare, ci şi puteri magice de a stimula fecunditatea oamenilor şi vitelor, fertilitatea solului. Focul viu este păstrat şi menţinut cu grija, el nu se împrumuta, fiind un garant al prosperităţii gospodăriei: „Cu cărbunii (de la focul viu) poţi face mult bine, numai cât să nu dai foc de acela la nimene. Cu cărbuni de aceia stânşi, poţi lecui oameni, vite bolnave sau păşind peste ei nu ai grijă că ţi se va prinde boale sau farmece de trup. Focul acesta e pentru gospodărie” (E. N.-Voronca, Datinile, 1202). Piromanţia, practica divinatorie, bazată pe observarea modului cum arde focul din vatră sau focul unui rug ritual, este răspândită la toate popoarele lumii, inclusiv la poporul român. Când vuieşte focul în sobă, înseamnă că te vorbeşte cineva de rău sau că va fi sfadă în casă. Când sar scântei din foc, e semn că vin oaspeţi. Aproape cvasiuniversală este identificarea focului cu dragostea, cu energia sexuală: „Drept a avut cin-a zis, /Că dragostea-i foc nestins/Şi nime n-o poate stinge, /Numai badea, când mă strânge, /Şi inima mea, când plânge” (A. Viciu, Flori alese, 58). Când, după ce se trece focul, jăratecul străluceşte mult în sobă, e semn că are să fie frig. Când nu ţi se aprinde focul în sobă, e semn că femeia a născut prin sat etc. (A. Gorovei, Credinţi, 89-91).

  În credinţele românilor este clar exprimată ambivalenţa stihiei pirice. Pe de o parte, există un foc domesticit, sacru, izvor de bine, care este venerat şi tratat ca o fiinţă vie. Acestui foo „să nu-i spui joc, doar lumină. Când spui foc, în Botoşani, ţi se răspunde: „foc la tătari, dar la noi lumină„„ (E. N.-Voronca, op. Cit., 1109). În el nu e voie să scuipi, să-1 blestemi, să-1 baţi, să-i laşi pe copii să se joace cu el (că urinează noap-tea-n pat), să-1 dai afară din casa etc. (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile, 68). Pe de altă parte, există un foc neîmblânzit, devastator, incendiar, trimis ca pedeapsă de stăpânii cerului sau ca răzbunare de stăpânii pântecului arzător al pământului. Este focul din imprecaţiile şi blestemele noastre, de la „bată-te focul să te bată” până la trimiterea în „focul Gheenei”, Pentru a preîntâmpina dezlănţuirea acestei stihii malefice, „nu se împuşcă nici rândunica, nici cocostârcul, nici cucoarele, că ai pagubă de foc” (A. Gorovei, op. Cit., 90). Se ţin cu străşnicie zilele sfinţilor din calendarul creştin, care au înlocuit pe vechile divinităţi păgâne ale stihiei pirice, cum sunt Sfântul Ilie sau Sfântul Foca: „Din ziua de Sf. Ilie, femeile nu lucrează o săptămână, fiind rău de foc, trăsnet şi boale arzătoare”, iar „Ziua de Foca se ţine, spre a fi scutit prin întregul an de vreo daună de foc, sau ca să roadă şoarecii lucrurile din ladă” (idem, 91).

  FRĂSINELUL: Plantă medicinală, (Dictamnus fraxinella), denumită aşa datorită asemănării frunzelor ei cu cele ale frasinului, având un cult pronunţat şi însuşiri magice la românii din sudul şi vestul ţării (Oltenia şi Banat). Este la mare cinste la femeile bolnave şi la lehuze. I se aduc drept ofrande pâine şi vin. Cultul acestei plante era dezvoltat în Asia Mică, Creta şi Grecia, unde era emblema zeiţelor lunare Dictimna şi Artemis. Caracterul magio al acestei plante (ce emană un eter care, venind în contact cu aerul, dă naştere unei uşoare flame) e cunoscut şi la sârbi, de unde, după părerea lui G. Coşbuc, cultul frăsinelului (srb: jasenak) a pătruns şi la noi în ţară. „Frăsinelului i se închinau femeile bolnave şi cele însărcinate, pe vremea când înflorea frăsinelul şi anume în ziua întâi a lunei nouă. Ii aduceau jertfe – cum ii aduc şi oltenii pâine şi vin – şi apoi cu cântece de laudă ii săpau şi-i păstrau rădăcina ca să-şi fiarbă din ea leacuri” (G. Coşbuc, Elementele Ut. Poporale, 343). Dar în continuarea acestor rânduri, autorul „Morţii lui Fulger”, în mod surprinzător, în virtutea unor tipare şi exagerări „iluministe”, care nu lipsesc din opera sa de etnolog, declară: „ceea ce în Creta avea un rost medical, la noi nu e decât o curată superstiţiune” (idem).

  FEĂŢIA DE CRUCE: Rit magic la români, bazat pe simbolismul şi pe valoarea sacrală a sângelui, prin care doi tineri stabilesc o relaţie de fraternitate mai puternică decât cea de rudenie adevărată. Pare a fi o rămăşiţă străveche a riturilor de iniţiere în confreriile de războinici. Se face în ziua de Sântoader – patronul cailor, care cade sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare. Fraţi de cruce se prind când sunt copii de 10-16 ani, ori în „juneţe”, adică atunci când sunt flăcăi la horă şi incă nu s-au însurat. Prirv-derea se face pe pâine şi sare (două obiecte încărcate de