o mână de ţărâna şi câteva aşchii de os. Dar cât de îndepărtat este acel viitor nu avem cum şti. S-ar putea să vină abia peste o mie de ani. În momentul de faţă, tot ce se poate face este să încerci să extinzi, încetul cu încetul, aria de gândire normală. In grup, nu se poate acţiona. Atâta tot putem face: să ne răspândim cunoştinţele în afară, de la individ la individ şi de la generaţie la generaţie. În faţa Poliţiei Gândirii, nu avem ce face altceva.

Se opreşte şi se uită pentru a treia oară la ceasul de la mână, lung, de parcă şi-ar face nişte socoteli în minte.

— Mai este puţin şi trebuie să pleci, tovarăşă, adaugă el, întorcându-se către Julia. Dar, până atunci, să vedem ce facem cu jumătatea asta de sticlă. Umple el însuşi paharele şi-l ridică pe-al lui, ţinându-l de picior. De data asta, pentru ce bem? — întreabă, cu acelaşi aer ironic. Pentru prostirea Poliţiei Gândirii? Pentru moartea Fratelui cel Mare? Pentru omenire? Pentru viitor?

— Pentru trecut, intervine Winston.

— Într-adevăr, într-adevăr, recunoaşte O'Brien gânditor. Trecutul este mai important.

Îşi dau toţi trei paharele peste cap şi, imediat după aceea, Julia se ridică să plece. O'Brien ia o cutiuţă de pe un scrin şi-i dă o pastilă albă, plată, rugând-o să şi-o pună sub limbă. Este foarte important să nu plece de-acolo mirosind a vin: însoţitorii de la lifturi sunt foarte perspicace. După ce închide uşa în urma ei, O'Brien parcă a şi uitat că Julia a fost de faţă. Mai face un pas-doi prin cameră, apoi se opreşte.

— Trebuie să ne mai punem de acord asupra câtorva amănunte, zice el. Bănuiesc că aveţi o ascunzătoare, ceva de felul acesta?

Winston îi povesteşte despre camera de deasupra magazinului domnului Charrington.

— Da, bine, pentru moment e bună. Mai târziu, o să vă găsim noi altceva. Este esenţial să-ţi schimbi ascunzătoarea de multe ori. Între timp, însă, îţi voi trimite cartea — uite, până şi O'Brien pronunţă acest cuvânt de parcă ar fi subliniat, observă Winston —, cartea lui Goldstein, adică, şi anume cât de curând posibil. S-ar putea să dureze câteva zile până reuşesc să capăt un exemplar, îţi dai şi dumneata seama că nu există cine-ştie-câte. Poliţia Gândirii le vânează şi le distruge cam în acelaşi ritm în care reuşim noi să le tipărim. Dar nu are importanţă. Cartea este indestructibilă. Chiar dacă ar dispărea şi ultimul exemplar, tot am fi în stare s-o reconstituim, aproape cuvânt cu cuvânt. Când mergi la slujbă, ai cumva vreo servietă, ceva? — se interesează el.

— Da, de obicei da.

— Şi cum arată?

— E o servietă neagră, cu două toarte, foarte uzată…

Neagră, două toarte, foarte uzată — bun. Într-o zi din astea, într-un viitor apropiat — nu-ţi pot spune exact ziua —, unul dintre mesajele pe care le vei primi ca lucrări va avea un cuvânt greşit bătut la maşină şi dumneata vei cere o confirmare, în ziua următoare, vei merge la lucru fără servietă. Iar cândva în timpul zilei, pe stradă, cineva te va atinge pe braţ şi-ţi va spune: „V-a căzut servieta”. Cea pe care ţi-o va da va avea înăuntru un exemplar din cartea lui Goldstein. Mi-o înapoiezi în cel mult două săptămâni… Urmează o clipă de tăcere, apoi O'Brien continuă: Ne vom mai întâlni -dacă ne mai întâlnim…

Winston ridică ochii spre el şi, uitându-se ţintă în ochii lui, întreabă, pe un ton ezitant:

— Aăă… In locul unde nu există întuneric?

O'Brien încuviinţează din cap, fără să pară deloc surprins:

— In locul unde nu există întuneric, da, răspunde el, ca şi cum ar fi dibuit pe loc aluzia. Până atunci, însă, vrei să-mi spui ceva înainte de a Pleca? Să-mi transmiţi ceva? Să mă-ntrebi ceva?

Winston se gândeşte. Parcă nu-i vine în minte nici o întrebare esenţială pe care să i-o pună; iar să proclame generalităţi sforăitoare nu are nici un chef. Prin faţa ochilor i se perindă nu ceva legat direct de O'Brien sau de Frăţie, ci un fel de tablou compozit, cu dormitorul întunecat unde a văzut-o pe mama lui pentru ultima oară, cu cămăruţa de deasupra magazinului domnului Charrington, cu presse-papiers-ul de sticlă şi gravura de oţel înrămată în lemn de trandafir, întreabă, aproape la nimereală:

— Aţi auzit vreodată, din întâmplare, o poezioară veche care începea aşa: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”?

O'Brien încuviinţează din nou din cap şi completează strofa cu un fel de politeţe gravă:

— „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, / Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin, / Când mi-i dai, zi, când mi-i dai? — zice-al treilea la Justiţie. / Când oi avea, răsună turnul de la Shoreditch.”

— Ştiaţi ultimul vers! — exclamă Winston, nevenindu-i să creadă.

— Da, ştiam ultimul vers, zice O'Brien. Acuma, însă, îmi pare rău, dar e timpul să te duci. Stai, stai, aşteaptă să-ţi dau o pastilă dintr-astea.

Winston se ridică de pe scaun. O'Brien îi întinde mâna şi i-o strânge atât de tare, de parcă ar vrea să-i zdrobească oasele palmei. Winston se opreşte la uşă şi întoarce capul, dar O'Brien a şi început să uite de existenţa lui. Îl aşteaptă să iasă, cu un deget pe butonul care controlează tele-ecranul. Stă cu spatele la biroul de lucru, pe care se află lampa cu abajur verde şi scrievorbitorul. Pe jos, sunt coşuri de sârmă pline-ochi cu hârtii. Incidentul s-a terminat. În mai puţin de treizeci de secunde, O'Brien se va întoarce la acele treburi importante consacrate Partidului, de la care a fost întrerupt.

9

Se simte gelatinos de oboseală. Da, gelatinos este un termen foarte potrivit, care îi vine în minte spontan. I se pare că trupul lui a căpătat nu numai consistenţa, dar şi transparenţa jeleului. Are sentimentul că, dacă ar ridica mâna, ar putea vedea lumina prin ea. Tot sângele şi toată limfa i le-a stors din vene volumul imens de muncă din ultimele zile, lăsând în urmă numai o structură şubredă de nervi