A lucrat nouăzeci de ore şi mai bine în cinci zile, ca de altfel toată lumea din Minister. Acum s-a terminat şi nu mai are literalmente nimic de făcut, nici un fel de muncă pentru Partid, până mâine dimineaţă. Poate petrece şase ore în camera domnului Charrington şi alte nouă în patul lui de acasă, în lumina soarelui blând de după-amiază, se îndreaptă încet, pe o stradă prăfuită, către magazinul de vechituri. Cu un ochi se uită mereu după patrule, dar este convins — nu ştie nici el de ce — că în după-amiază asta nu-l paşte nici o primejdie să-şi bage cineva nasul în treburile lui. Cară după el o servietă grea, care-l buşeşte peste genunchi la fiecare pas, dându-i furnicături pe toată pielea piciorului, în servietă are cartea şi, deşi se află în posesia ei de când? — uite, da, de şase zile, nu a deschis-o încă şi nici măcar nu s-a uitat la ea.

Într-a şasea zi a Săptămânii de Ură, după toate demonstraţiile, discursurile, zbieratele, cântecele, lozincile, afişele, filmele, figurile de ceară, după tam-tam-ul tobelor şi ta-ta-ta-urile trompetelor, după tropăielile picioarelor în marş, zuruitul şenilelor de tancuri, huruitul avioanelor în formaţie strânsă, bubuitul tunurilor — după şase zile pline de asemenea lucruri, când orgasmul general vibra la intensitate maximă şi când ura tuturor faţă de Eurasia se încinsese până la o asemenea stare delirantă, încât, dacă mulţimea ar fi pus mâna pe cei două mii de criminali de război eurasieni care urmau să fie spânzuraţi în public în ultima zi a manifestărilor, i-ar fi sfâşiat, mai mult ca sigur, în bucăţi — exact în momentul acela s-a făcut cunoscut că, de fapt, Oceania nu se afla în război în Eurasia. Oceania se afla în război cu Estasia. Eurasia era aliată.

Bineînţeles, nimeni nu a recunoscut că ar fi avut loc vreo schimbare. S-a anunţat pur şi simplu, brusc şi peste tot în acelaşi timp, că Estasia este duşmanul, şi nu Eurasia. El, Winston, tocmai lua parte la o demonstraţie într-una dintre pieţele centrale ale Londrei, când a avut loc evenimentul. Era seară, iar feţele albe ca de ceară şi lozincile roşii se vedeau lugubre la lumina reflectoarelor. Piaţa gemea de mai multe mii de oameni, printre care un detaşament de vreo o mie de elevi îmbrăcaţi în uniforme de Spioni. De pe un podium drapat în roşu, perora către mulţime un orator al Partidului Interior, scund şi uscat, cu braţe disproporţionat de lungi şi cu o ţeastă mare şi cheală, pe care degeaba se străduiau să o acopere câteva şuviţe slinoase răzleţe. Individul, cu faţa mică, de şoarece, contorsionată de ură, ţinea gâtul microfonului cu o mână, iar cu cealaltă, o palmă enormă la capătul unui braţ osos, spinteca ameninţător aerul pe deasupra capului. Vocea, care bubuia metalic din cauza amplificatoarelor, revărsa un catalog interminabil de atrocităţi, masacre, deportări, jafuri, violuri, torturări de prizonieri, bombardări de civili, propagandă mincinoasă, agresiuni nedrepte şi tratate încălcate. Era practic imposibil să-l asculţi, fără să ajungi mai întâi să-l crezi şi apoi să turbezi la rândul tău. La fiecare câteva vorbe, furia mulţimii dădea pe dinafară şi vocea vorbitorului se îneca într-un urlet sălbatic, animalic, care izbucnea necontrolat din mii de piepturi. Zbieratele cele mai puţin omeneşti le scoteau elevii. Discursul începuse deja de douăzeci de minute, când, deodată, un curier a urcat grăbit pe podium şi a strecurat un petec de hârtie în mâna vorbitorului. Acesta l-a desfăcut şi l-a citit fără să se oprească din vorbit. Nu s-a schimbat nimic, nici în vocea, nici în felul lui de a vorbi, nici în ceea ce spunea, doar că, brusc, numele erau altele. Fără nici o explicaţie, un val de înţelegere şi-a croit drum prin mulţime. Oceania se afla în război cu Estasia! In clipa următoare, toată piaţa aceea de oameni a resimţit un şoc teribil: lozincile şi afişele cu care era împodobită piaţa erau toate greşite! Peste jumătate din ele nu reprezentau figurile corecte! Sabotaj !! Oamenii lui Goldstein erau la mijloc! A urmat un intermezzo de exaltare, în care afişele au fost smulse de pe pereţi, iar lozincile — rupte şi călcate în picioare. Spionii au săvârşit adevărate minuni prin promptitudinea cu care au escaladat acoperişurile pentru a sfâşia fanioanele atârnate de coşuri. Dar, după numai două-trei minute, totul a revenit la normal. Oratorul era tot cu gâtul microfonului în mână, cu umerii aplecaţi înainte, iar cu mâna liberă spinteca aerul; nici măcar o clipă nu s-a oprit. După încă un minut, din mulţime izbucneau din nou ţipete animalice de furie. Ura a continuat exact ca mai înainte, numai că ţinta se schimbase între timp. Ceea ce-l impresionează pe Winston şi acum, când îşi rememorează situaţia, este faptul că vorbitorul s-a comutat de la un rând la altul, în mijlocul propoziţiei, nu numai fără nici o pauză, dar chiar şi fără să-şi modifice câtuşi de puţin sintaxa. La vremea respectivă, însă, avea alte lucruri pe cap. Exact în timpul dezordinii produse la smulgerea afî şelor, un bărbat a cărui faţă nu a putut-o vedea l-a bătut pe umăr de la spate şi i-a spus:

— Scuzaţi-mă, vă rog, v-a scăpat servieta pe jos!

A luat servieta automat, fără să scoată o vorbă. Ştia că urmau să treacă zile întregi până să aibă el ocazia s-o deschidă, servieta aceea. In momentul în care manifestaţia s-a sfârşit, Winston a luat-o de-a dreptul către Ministerul Adevărului, deşi era aproape ora douăzeci şi trei. Întregul personal al Ministerului a procedat la fel. Ordinele ca toată lumea să se prezinte neîntârziat la posturi, care se transmiteau deja la tele-ecrane, nu mai erau necesare.

Oceania se afla în război cu Estasia: Oceania se afla dintotdeauna în război cu Estasia. O mare parte din literatura politic ă a ultimilor cinci ani devenise brusc cu totul ne fondată. Rapoarte şi documente de tot felul, ziare, cărţi, broşuri, filme, înregistrări,