stare, nu e-n stare, îi dau pace. Îmi reazem capul de fereastră, încerc să-mi curăţ creierul pînă la capăt, drrr, să nu mă gîndesc, să nu fiu, nu mai e nimic, nu mai e ea, nu mai e el, nu mai e nici un orfan. Da’ de unde, în clipa-n care-nchid ochii, el sare asupra mea, taică-meu, parcă mi-ar fi devenit, aşa dintr-odată, soldat de comando, nici măcar o clipă n-aşteaptă. Vineri dimineaţă, cînd maică-mea lucrează în zori, el mă trezeşte devreme şi ieşim amîndoi în grădiniţa noastră, v-am povestit? Nu v-am povestit? Grădiniţa asta-i numai a noastră, în spatele clădirilor, un metru pe-un metru. Toate legumele noastre de-acolo vin. Stăm înfofoliţi într-o pătură, el cu cafeaua lui şi cu ţigara, şi cu părul negru, cu barba lui neagră încă nerasă, aspră, iar eu încă pe jumătate adormit şi rezemîndu-mă puţin de el ca şi cum nu mi-aş da seama, şi el îmi moaie biscuiţii în cafea şi mi-i bagă-n gură, şi în jurul nostru e linişte deplină. Deasupra noastră tot cartierul doarme, prin locuinţe nimeni nu se mişcă, şi nici noi doi aproape că nu vorbim.

Ridică un deget în aer, ca să putem auzi tăcerea.

— Şi el, la ora asta de dimineaţă, încă n-are tzzz în trup, şi atunci ne uităm la primele păsări şi la fluturi şi la cărăbuşi. Fărîmiţăm biscuiţi pentru păsări. El ştie să şi fluiere ca o pasăre, că n-ai crede că-i un om ăla care fluieră.

— Deodată-l aud pe şofer vorbind: E un vapor care se scufundă, şi numai unul singur dintre toţi pasagerii reuşeşte să sară în mare şi să înoate. Înoată, se sufocă, înoată, cînd e la capătul puterilor ajunge la o insulă şi vede că împreună cu el au ajuns acolo un cîine şi-o capră.

— Deschid jumătate de ochi. Şoferul vorbeşte fără să-şi mişte gura, cu greu se poate-nţelege ce spune: Trece-o săptămînă, trec două, insula e pustie, nu-s oameni, nu-s animale, numai flăcăul nostru, capra şi cîinele. S-ar zice că şoferul spune un banc, dar asta nu sună a banc, tipul vorbeşte ca şi cum toată gura lui n-ar fi decît un pachet de muşchi încordaţi.

— După o lună flăcăul de pe insulă e rău de tot în călduri. Se uită la dreapta, se uită la stînga, nici o muiere în raza vederii lui, numai capra. După înc-o săptămînă flăcăul nu mai poate, e crispat, face explozie.

— Şi eu încep să gîndesc în sinea mea, fii atent, şoferul ăsta îţi spune acum un banc porcos. Ce să-nsemne asta? Mai deschid o jumătate de ochi. Şoferache e aplecat cu tot trupul peste volan, mutra îi e lipită de parbriz, e de-o seriozitate mortală. Închid ochii. E aici ceva ce trebuie să-nţeleg, dar cine are putere să-nţeleagă, aşa că eu nu fac decît să-mi desenez în cap insula cu flăcăul şi cu capra şi cu cîinele, plantez acolo un palmier drăguţ, le aranjez nişte nuci de cocos, un hamac. Un şezlong. Palete de ping-pong.

— După încă o săptămînă flăcăul nu mai poate, se apropie de capră, îşi scoate scula, deodată cîinele sare şi-i face: Grrr! Adicătelea: Bagă de seamă, nu te-apropia de capră! Bun, flăcăul se sperie, îşi strînge echipamentul, se gîndeşte, noaptea, cîinele o s-adoarmă, eu o s-acţionez. Vine noaptea, cîinele sforăie, flăcăul se tîrăşte-ncetişor spre capră. N-apucă bine să se cocoaţe pe ea, cîinele se şi năpusteşte ca o panteră, latră, ochii injectaţi de sînge, colţii cuţite, atunci flăcăul, săracul, n-are-ncotro, ce poate să facă, se duce la culcare cu o durere-n coaie de-i răspunde pînă şi-n gene.

Dovală vorbeşte, iar eu îmi trec privirea peste feţele oamenilor. Peste feţele femeilor. Furişez o privire către femeia bine clădită. Părul ei tuns scurt e ca un nimb în jurul capului frumos, care pare sculptat. Trei ani. De cînd s-a îmbolnăvit Tamara. Indiferenţă deplină. Mă întreb dacă femeile pot simţi în vreun fel ce mi se întîmplă mie, şi dacă asta e cauza că, de la o vreme încoace, destul de multă, nu mai recepţionez aproape nici un mesaj, de la nici una dintre ele.

— Credeţi-mă că-n viaţa mea n-am văzut pe cineva spunînd bancuri în felul ăsta. Împinge în afară fiecare cuvînt ca şi cum, dacă, ferească Dumnezeu, o să sară fie şi numai un singur cuvînt, chiar şi numai o literă, atunci o să-l descalifice şi în general o să i se anuleze pe viaţă autorizaţia de spus bancuri.

Şi Dovală îl imită punct cu punct pe şofer, care e aproape culcat pe volan şi figura lui se înfiripează aici chiar sub ochii noştri: Şi aşa continuă povestea pe insulă înc-o zi şi înc-o zi, şi-o săptămînă, şi-o lună. De fiecare dată cînd flăcăul doar se apropie de capră, cîinele numaidecît: Grrr!

Ici-colo zîmbete. Femeia cea mărunţică începe să chicotească şi-şi ascunde gura cu mîinile. Grrr! Dovală îi face din nou, numai ei, o variaţie pe tema lui rrrr! de dinainte. Ea se desfată. Rîsul ei se rostogoleşte ca şi cum el ar fi gîdilat-o. Dovală o priveşte blînd.

— Într-o zi flăcăul şade disperat şi priveşte marea. Deodată vede în depărtare fum, înc-un vapor care se scufundă! De pe vapor sare o blondă echipată complet, fiecare lucru e la locul lui, ai cu ce face treaba. Flăcăul nu stă nici o clipă pe gînduri, sare-n apă, înoată, înoată, ajunge la blondă. Aia aproape că s-a-necat de-acum, şi el o apucă, o cară pînă la insulă, o culcă pe nisip, ea deschide ochii, frumoasă ca un vis, ca un manechin, îi spune: Eroul meu, my hero, sînt toată a ta, poţi să-mi faci orice pofteşti.