— Şi-atunci flăcăul se uită cu prudenţă în jur, şi-i spune încetişor la ureche: Spune-mi, doamnă, poţi să ţii o clipă cîinele?

— Iar eu, ascultaţi, doamnele mele din Netania, nici măcar nu ne lasă să rîdem cum trebuie, aşa cum avem mare nevoie cu toţii – eu am izbucnit deodată într-un asemenea rîs, pur şi simplu urlam acolo-n maşină de-atîta… nu ştiu ce, de mult ce mi se măcinase deja creierul de toată situaţia, sau pentru că timp de două minute şi un sfert nu m-am gîndit la ce m-aşteaptă foarte curînd. Poate şi pentru că unul mai în vîrstă decît mine mi-a spus un banc pentru oameni mari, mi-a acordat credit c-aş fi de-acum în temă. Şi, pe de altă parte, imediat a-nceput în capul meu o harababură cumplită, că oare ce-nseamnă că şoferul crede că eu sînt de-acum om mare? Poate că eu nu vreau să fiu om mare chiar atît de repede?

— Dar cel mai important era că am rîs acolo pînă mi-au dat lacrimile, vă jur, în sfîrşit mi-au dat lacrimile, şi am sperat că şi asta contează. Şi-n mijlocul întregului talmeş-balmeş încep să simt că asta-mi face chiar bine, că mă gîndesc la blonda care aproape că s-a înecat, şi la cîine şi la capră, că-i văd acum în faţa ochilor cu hamacul lor şi cu nucile lor de cocos, pe ei, şi nu pe unul pe care-l cunosc.

— Şi şoferul, am văzut că-l crispează niţel că eu rîd ca un nebun, poate că s-a temut că-mi pierd minţile, dar pe de altă parte era şi mulţumit că bancul lui m-a făcut să rîd, cum să nu, şi imediat s-a-ndreptat pe scaun şi şi-a lins repede dinţii, avea obiceiul ăsta, în general avea ticuri, că pînă-n ziua de azi mă gîndesc uneori la el, cum îşi aranja în fiecare clipă ochelarii de soare pe frunte, sau îşi apăsa cu două degete nasul, să-l facă mai mic… Ben-Gurion, Nasser şi Hruşciov zboară cu avionul, îmi spune el repede, înainte s-apuc să mă răcoresc, şi deodată pilotul anunţă prin difuzor că s-a terminat benzina şi nu există decît o singură paraşută…

— Ce să vă spun, era o enciclopedie de bancuri. Asta era ce ştia cu adevărat, mai bine decît să conducă, asta-i sigur, dar despre partea mea, ce-mi păsa, să continue tot aşa pînă la Beer-Sheva, acolo o să mi se spună de-acum, nu se poate să nu mi se spună, acolo o să-ncep cu-adevărat să fiu orfan, dar pîn-o s-ajungem mai am un răgaz, e ca şi cum aş fi primit o graţiere, aşa simţeam, era ca şi cum mi-ar fi amînat cu cîteva clipe execuţia.

Şi Dovală îşi înalţă capul şi mă priveşte lung. Şi încuviinţează din cap. Şi eu îmi aduc aminte cum dădea înapoi, ba chiar s-a arătat cutremurat atunci cînd am întrebat, la telefon, dacă-mi cere să-l judec.

— Şi, pe lîngă asta, lui, şoferului, cred eu că-i pica bine să continue cu bancurile, şi din cauza tensiunii de care avea parte din cauza mea, şi poate şi doar aşa, că voia să mă facă să mă simt bine, şi, aşa ori altminteri, din clipa aceea n-a-ncetat nici măcar ca să respire, aprindea banc de la banc, pur şi simplu m-a umplut bine-bine de bancuri, şi, ăsta-i adevărul, cele mai multe nu le mai ţin minte, dar cîteva s-au înţepenit în memoria mea şi-au rămas acolo, şi cei care stau aici lîngă bar – salut băieţi! Sînteţi de la Rosh-ha-Ain, nu-i aşa? Pardon, sigur, de la Petah Tikva, jos pălăria! – ăştia sînt prieteni care mă-nsoţesc de cel puţin cincisprezece ani, noroc, muchachos!, şi ştiu că astea sînt cele două-trei bancuri pe care le strecor în orice spectacol, fie că e nevoie, fie că nu, aşa că, uite, acuma ştiţi de unde mi se trage, ca ăla cu tipul care avea un papagal care nu-nceta să-njure, ascultaţi, o să vă placă, din clipa în care făcea ochi dimineaţa şi pînă se ducea la culcare înjura înjurăturile cele mai…

— Ce s-a-ntîmplat? Îşi muşcă buza, am făcut o gafă? Nu, o clipă, nu-mi suflaţi, bancul ăsta l-am spus în seara asta?

Oamenii stau nemişcaţi, cu ochi sticloşi.

— Ai povestit deja despre papagal, spune fără să-l privească femeia care ştie să comunice cu răposaţii.

— Ăla era un alt papagal, mormăie el, glumeeesc, v-am dus. Cîteodată verific în felul ăsta publicul, controlul vigilenţei spectatorilor, aţi trecut examenul frumos, sînteţi un public fabulos, declară el cu o strîmbătură de rîs şi cu faţa umflată, căzută. Unde eram?

— Erai cu şoferache ăla, spune femeia cea mărunţică.

— Ăsta-i medicamentul, îi spune el şi suge cu fervoare din termos.

— Efecte secundare, spune ea, şi tot nu-l priveşte. Şi eu am.

— Ascultă, Cuţa, spune el, ascultaţi, termin numaidecît, mai rămîneţi cu mine numai puţin, ochei? Şoferul toacă bancuri şi se prăpădeşte de propriul lui rîs, şi-n capul meu e-o amestecătură deplină, preotul, rabinul şi curva, şi ţapul care ştie să cînte din burta unuia care face circumcizii, e ventriloc ăla, şi şi-a schimbat din greşeală trusa de instrumente cu lădiţa de scule a unui tăietor de lemne, şi papagalul şi el – celălalt papagal, vreau să spun – şi toate astea peste nebunia întregii zile; şi pesemne la un moment dat am aţipit.

— Şi cînd mă trezesc, ce văd? Că ne-am oprit într-un loc care sigur că nu-i Staţia centrală din Beer-Sheva. O curte ca oricare alta, cu găini care se plimbă nestingherite, şi cîini care se scarpină şi porumbei în