AŞEZAREA BICICLETELOR ÎN ACEST LOC

STRICT INTERZISĂ

Aşa, deci, când generalul se întoarse de la o Curte Marţială, unde condamnase la moarte un dezertor, şi văzu bicicleta cu pricina, se înfurie atât de tare încât îl prinse sughiţul. Îşi vârî iute monoclul în ochi pentru a se convinge că, într-adevăr, o bicicletă civilă zăcea rezemată de peretele său de general, şi când îşi dădu seama că ochiul său militar nu-l înşela, slobozi o mulţime de mormăituri şi se schimbă la faţă. Apoi luă rapid o hotărâre strategică, atacă bicicleta şi-o azvârli în parcul din partea opusă a străzii. Imediat însă biţoacla veni înapoi. Un îngrijitor de parcuri îi făcu vânt de unde venise. Îi puteai vedea chipiul uniformei peste creasta zidului.

"Ce dracu?" urlă generalul, şi-l luă în tărboacă pe îngrijitorul cu pricina de nu se văzu.

Într-o ploaie de înjurături şi blesteme, ridică ţoacla în poziţia regulamentară, şi-i dădu un brânci hotărât care-o proiectă fără biciclist pe deal în jos, în direcţia intersecţiei Soester. Acolo se buşi de una din bicicletele roşii ale poştei care-l purta pe poştaşul de rezervă Grünstein, astfel încât amândoi erau în exerciţiul funcţiunii. În ziua aia, Grünstein nu căra corespondenţă obişnuită, ci scrisori secrete, sigilate şi înregistrate, trecând de la un sediu al Gestapoului la altul. Cu un trosnet, Herr Grünstein căzu în fund şi o pală subversivă de vânt duse cu ea toate scrisorile şi le risipi pe tot locul. Dar ce se întâmplă mai apoi fu mult mai grav. Tocmai în clipa în care generalul dădea să intre pe portiţa grădinii sale, împodobită cu vulturi, îşi făcu apariţia din parc un dulău poliţist brun, "Rottweiler", cu fălcile căscate.

"Hău-hău!" făcu dihania, şi-şi încleştă fălcile bine dotate în buca obeză a generalului.

Generalul slobozi un ţipăt strident care nu se prea potrivea cu puzderia de medalii pentru bărbăţie care-i atârnau pe pieptul său larg. Dădu drumul portiţei şi sări în grădină la adăpost mai iute decât orice recrut. Poarta din fier forjat se trânti în urma lui cu un trosnet care mai-mai că le luă piuitul vulturilor prusaci de pe ea.

Căută în stradă cu băgare de seamă să vadă cine-l păgubise de jumătate din turul nădragilor, dar nu se vedea nimeni. După cum, probabil, aţi aflat, câinii ăştia sunt nişte diavoli ai naibii de şmecheri, şi dulăul în cauză nu era tocmai o excepţie a rasei sale. Se strecură frumuşel prin portiţa din dos pentru a-şi continua atacul dintr-un punct mai strategic.

De data asta, bătălia fu mai crâncenă. Nu zbură doar restul turului nădragilor lui nenea generalu', ci şi o halcă frumuşică din distinsul său băsănău. Totul se sfârşi la fel de brusc cum începuse în momentul în care apăru stăpânul câinelui şi-l chemă la el cu o fluierătură.

"Bravo, căţel!" spuse el, mângâind dihania cea brună.

Generalul se ridică încet în cizmele sale de călărie.

– Asta vă va costa scump, domnule, spumegă el, frecându-şi dosul jumulit. Sălbăticiunea aia va fi împuşcată!

"Se pare că nu mă cunoşti, răcni stăpânul câinelui, înălţându-se semeţ, dar vei afla tu în curând! Sper că nu pleci imediat pe front, generale?"

Generalul se puse pe urlat şi pe zbierat şi vru să ştie ce le pasă civililor ce fac generalii germani?

"Cine ştie? Poate că eşti şi spion inamic! făcu el, ameninţător. (În ochi începură să-i licărească regimente întregi de plutoane de execuţie, şi-un zâmbet îi subţie buzele.) Îţi spun eu, domnule, genul ăsta de întrebare provine din sistemul de spionaj al duşmanului. Ia să luăm noi un exemplu. Dac-aş fi fost îndeajuns de nechibzuit să-ţi spun că plec marţi pe front, inamicul ar fi aflat imediat că divizia 191 Jaeger trece în linia-ntâi. Încă vreo câteva întrebări nevinovate ca asta, şi Statul-Major al inamicului ar şti exact unde va fi dispusă acea divizie. (Generalul îl arătă acuzator cu degetul pe proprietarul câinelui.) Şi, datorită activităţilor tale susţinute, Herr Spion, inamicul ar fi aflat deja totul despre a 191-a. Cum că oamenii vin din Siebengebirge, district din care vin numai soldaţi vajnici, credincioşi şi căliţi, infanterişti înnăscuţi, care-ar putea fi chemaţi sub steag încă de la cinşpe-şaişpe ani dac-ar fi nevoie. N-au prea mult creier, dar tocmai de aceea sunt excelenţi infanterişti. E adevărat că nu scapă mulţi cu viaţă dintr-un război, dar asta demonstrează că regiunea cu pricina produce soldaţi buni. Când Statul-Major inamic pune mâna pe astfel de informaţii, îşi strâng de îndată rândurile, nu cu una, ci cu trei divizii de elită. Dac-ar fi fost o divizie berlineză sau o şleahtă de beţivi de bere din München, atunci niţică pârâială cu mortierele ar fi fost de ajuns ca să-i trimită pe figuranţii ăştia de cinci bani înapoi în berăriile lor. Te-am mirosit eu, Herr Spion, continuă el. Sunt şeful Serviciului Militar de Contraspionaj aici, în Districtul militar VI, şi am trimis o grămadă de-alde tine în faţa Curţii Marţiale. O întrebare imprudentă, şi-o să sfârşiţi, nemernicilor, legaţi de stâlpul de execuţie. Eşti arestat!"

"De data asta ai întrecut măsura, generale! N-o să scapi tu aşa uşor, strigă stăpânul câinelui. Sunt un membru de partid bine situat şi cu număr mic!{51} Am fost la München{52}. (Se lovi cu pumnul în piept.) Am stat de două ori alături de Führer la Bürgerbräu. De asta ce mai zici? (Execută salutul nazist cu vârfurile degetelor exact pe linia ochiului drept.) În 1923 am mărşăluit în rândul trei înapoia Excelenţei sale General Ludendorff! Deţin Ordinul Sângelui! Cu mine nu se trage nimeni de şireturi! Totodată, vreau să ştiu de când generalii de Armată au început să fure biciclete? Ştii ce păţeşti dacă furi o bicicletă?"

"Eşti nebun de-a binelea?" urlă generatul, zornăind din sabie şi din pinteni.

"Nu, dar tu eşti", făcu proprietarul câinelui cu un zâmbet sardonic.

Se adunase deja o droaie de lume în faţa porţii decorate cu vulturi a generalului. Curioşii îşi lungeau gâtul pentru a vedea ce se-ntâmplă şi râdeau încântaţi.

Asta bineînţeles că i-a stânjenit pe combatanţi, aşa că generalul