Când simţi mirosul de carne umană, carbonizată, sudoarea ţâşni pe fruntea tânărului şi avu senzaţia că leşină.

— Precum vedeţi, domnule, este mort, spuse medicul; arsura în călcâi e hotărâtoare; bietul nebun este vindecat de nebunia lui şi liberat din captivitate.

— Nu-l chema Faria? întrebă unul dintre ofiţerii care îl întovărăşeau pe guvernator.

— Da, domnule, şi, după câte pretindea, era un nume vechi; de altminteri era foarte învăţat şi cu destulă judecată asupra tuturor chestiunilor care nu veneau în atingere cu comoara sa; dar asupra acesteia, trebuie să mărturisesc, nu admitea ripostă.

— Afecţiunea pe care noi o numim monomanie, spuse medicul.

— N-ai avut niciodată motive să te plângi de el? întrebă guvernatorul pe temnicerul însărcinat cu aducerea proviziilor abatelui.

— Niciodată, domnule guvernator, răspunse temnicerul, absolut niciodată. Ba, dimpotrivă, uneori mă distra foarte mult, spunându-mi fel de fel de lucruri. Într-o zi, când nevastă-mea era bolnavă, el mi-a dat o reţetă care a vindecat-o.

— Ha-ha, râse medicul, nu ştiam că am avut a face cu un coleg; nădăjduiesc, domnule guvernator, adăuga el râzând, că îl veţi trata cum se cuvine.

— Da, da, fii liniştit, va fi îngropat cu decenţă în sacul cel mai nou pe care îl vom putea găsi; eşti mulţumit?

— Trebuie să îndeplinim formalitatea aceasta în faţa dumneavoastră, domnule? întrebă un temnicer.

— Fără îndoială, dar grăbiţi-vă; nu pot să rămân toată ziua aici.

Se auziră alte tropăituri; în clipa următoare un fâşâit de pânză mototolită răzbi la urechile lui Dantès, patul scârţâi pe arcuri, un pas greoi ― pasul unui om care ridica o povară ― se propti pe lespede, apoi patul scârţâi din nou sub greutatea pusă de el.

— Pe deseară, spuse guvernatorul.

— Se face slujbă religioasă? întrebă un ofiţer.

— Cu neputinţă, răspunse guvernatorul; capelanul castelului mi-a cerut ieri concediu, ca să facă un mic voiaj de opt zile la Gyrès şi i-am garantat pentru toţi deţinuţii în intervalul ăsta; bietul abate n-avea decât să nu se grăbească aşa de tare şi ar fi avut recviemul său.

— Eh, spuse medicul cu impietatea oamenilor de meseria sa, este om al bisericii: Dumnezeu o să ţină seama şi n-o să ofere iadului plăcerea răutăcioasă de a-i trimite un preot.

Un hohot de râs urmă glumei de prost gust.

Între timp continua operaţia înmormântării.

— Pe deseară, spuse guvernatorul, când ca fu terminată.

— La ce oră? întrebă temnicerul.

— Pe la zece sau unsprezece.

— Mortul trebuie vegheat?

— De ce? Închideţi carcera ca şi cum ar fi viu, atâta tot.

Paşii se depărtară atunci, glasurile scăzură treptat, zgomotul uşii cu broasca ei ţăcănitoare şi cu zăvoarele scârţâitoare se auzi, o linişte mai posacă decât aceea a singurătăţii ― liniştea morţii ― năpădi totul, până şi sufletul îngheţat al tânărului.

Atunci el ridică încetişor lespedea cu capul şi aruncă o privire cercetătoare.

Încăperea era goală: Dantès ieşi din galerie.

Capitolul XX   Cimitirul Castelului If

Pe pat, culcat de-a lungul şi slab luminat de lumina ceţoasă, care pătrundea prin fereastră, se vedea un sac de pânză grosolană, sub ale cărei cule largi se desena nelămurită o formă lungă, ţeapănă: ultimul giulgiu al lui Faria, giulgiu care, după spusa temnicerilor, costa aşa de ieftin. Prin urmare totul se sfârşise. O despărţire materială exista de pe acum între Dantès şi bătrânul său prieten; nu mai putea să-i vadă ochii, care rămăseseră deschişi ca pentru a privi dincolo de moarte, nu mai putea să strângă mâna iscusită, care ridicase pentru el vălul ce acoperea lucrurile tăinuite. Faria, utilul, bunul tovarăş cu care se obişnuise aşa de temeinic, nu mai exista decât în amintirea sa. Atunci se aşeză la căpătâiul patului cumplit şi se cufundă într-o melancolie sumbră, amară.

Singur! Redevenise singur! Recăzuse în tăcere, se regăsea în faţa neantului!

Singur! Nici măcar vederea, nici măcar glasul singurei fiinţe omeneşti care îl lega încă de pământ! Nu era mai bine să se ducă, asemeni lui Faria şi să-l întrebe pe Dumnezeu de enigma vieţii, cu riscul de a trece prin poarta lugubră a suferinzilor?

Ideea sinuciderii, izgonită de prietenul său, îndepărtată de prezenţa lui, se înălţă atunci ca o fantomă lângă cadavrul lui Faria.

"Dacă aş putea să mor, spuse el, m-aş duce unde se duce el şi cu siguranţă l-aş regăsi. Dar cum să mor? Lucru foarte uşor, adăugă el râzând; voi rămâne aici, mă voi năpusti asupra primului venit, îl voi gâtui şi mă vor ghilotina."

Dar, deoarece în durerile mari ca şi în marile furtuni abisul se găseşte între două creste de valuri, Dantès se trase înapoi de la ideea morţii infamante şi trecu grabnic de la deznădejde la o sete arzătoare de viaţă şi libertate.

"Să mor? O, nu! exclamă el; nu am trăit atâta, nu am suferit atâta pentru ca acum să mor. Era bine să mor când luasem hotărârea cândva, sunt ani de atunci; dar acum ar însemna să vin prea mult în ajutorul destinului meu ticălos. Nu; vreau să trăiesc, vreau să lupt până la capăt; nu, vreau să recuceresc fericirea care mi-a fost răpită. Mai înainte de a muri uitam că am călăii mei de pedepsit şi poate, cine ştie, câţiva prieteni de răsplătit. Dar acum voi fi uitat aici şi nu voi mai ieşi din camera mea decât ca Faria.

Când rosti cuvintele acestea, Edmond rămase nemişcat, cu ochii ficşi, ca un om izbit de o idee subită, dar pe care ideea îl înspăimântă; se înălţă deodată, duse mâna la frunte, ca şi cum avea ameţeală, făcu două-trei ocoluri prin încăpere şi se opri dinaintea patului.

— Oh, murmură el, cine îmi trimite gândul acesta? Dumnezeule, tu? De vreme ce numai morţii ies liberi de aici, să luăm locul morţilor.

Şi, fără să mai piardă timpul de a reveni asupra acestei hotărâri, ca pentru a nu da cugetului răgazul să nimicească deznădăjduita hotărâre, el se aplecă asupra sacului hidos, îl desfăcu cu cuţitul lui Faria, scoase cadavrul din sac, îl duse la el, îl culcă în pat, îl acoperi cu zdreanţa cu care se acoperea de obicei singur, trase peste el pătura, sărută încă o dată fruntea îngheţată, încercă să închidă ochii rebeli care continuau să rămână deschişi, înfricoşători prin absenţa