nădăjduiască. Dar bătrânii văd mai limpede moartea. Oh, iat-o... vine... s-a sfârşit... vederea mi se pierde... mintea îmi fuge... dă-mi mâna, Dantès... adio...adio.

Şi, ridicându-se cu o ultimă sforţare în care îşi adună toate puterile:

— Monte-Cristo! spuse el. Nu uita, Monte-Cristo!

Şi recăzu pe pat.

Criza a fost cumplită: mădulare chircite, pleoape umflate, o spumă sângerândă, un corp nemişcat, ― iată ce rămase pe patul de durere, în locul făpturii inteligente care se culcase cu o clipă înainte.

Dantès luă lampa, o puse la căpătâiul patului, pe piatra ieşită în relief şi de unde licărirea ei tremurată lumina cu o răsfrângere fantastică figura descompusă şi trupul înţepenit.

Aşteptă cu ochii fixaţi momentul administrării remediului salvator.

Când socoti că momentul a venit, luă cuţitul, descleştă dinţii care se împotriviră mai puţin decât întâia oară, numără una după alta douăsprezece picături şi aşteptă; fiola mai conţinea aproape încă o dată pe atât.

Aşteptă zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră, nu se clinti nimic. Tremurând, cu părul zburlit, cu fruntea îngheţată de sudoare, el număra clipele după bătăile inimii.

Cugetă atunci că era timpul să facă ultima încercare: apropie fiola de buzele învineţite ale lui Faria şi, fără să mai aibă nevoie să descleşteze fălcile care rămăseseră deschise, turnă toată licoarea din ea.

Remediul produse un efect galvanic, o tremurătură violentă scutură membrele bătrânului, ochii lui se redeschiseră groaznici la vedere, scoase un suspin care semăna cu un strigăt, apoi trupul înfiorat recăzu puţin câte puţin în nemişcare.

Rămaseră deschişi numai ochii.

O jumătate de ceas, un ceas, un ceas şi jumătate se scurseră. În ceasul acesta şi jumătate de nelinişte, Edmond, aplecat deasupra prietenului său, cu mâna pe inima lui, simţi rând pe rând cum trupul se răceşte şi cum inima îşi stinge bătaia tot mai surdă şi mai profundă.

În sfârşit, nu supravieţui nimic: ultima tresărire a inimii încetă. Faţa deveni lividă, ochii rămăseseră deschişi, dar privirea se stinse.

Ceasurile erau şase şi jumătate, dimineaţa, ziua începea să se arate şi raza ci alburie, năpădind carcera, făcea să pălească lumina muribundă a lămpii. Răsfrângeri ciudate treceau peste chipul cadavrului, dându-i din când în când aparenţe de viaţă. Câtă vreme dură lupta dintre zi şi noapte, Dantès mai putu să se îndoiască; dar, de îndată ce ziua birui, el înţelese că se află singur cu un cadavru.

Atunci o groază profundă şi de neînfrânt puse stăpânire pe sine; nu mai cuteză să strângă mâna care atârna în josul patului, nu mai cuteză să-şi oprească ochii asupra ochilor ficşi şi albi, pe care încercă în mai multe rânduri, dar inutil, să-i închidă şi care se deschideau mereu. Stinse lampa, o tăinui cu grijă şi fugi, aşezând cât putu mai bine lespedea deasupra capului său.

Era de altminteri timpul, căci temnicerul venea.

De data aceasta, el îşi începu vizita cu Dantès; plecând din carcera lui, urma să treacă în aceea a lui Faria căruia îi ducea mâncare şi rufărie.

Nimic de altminteri nu indica la omul acesta că el avea cunoştinţă de cele întâmplate.

Ieşi.

Dantès fu atunci cuprins de un neastâmpăr nespus de a şti ce se va petrece în carcera nefericitului prieten; reintră deci în galeria subterană şi ajunse la timp ca să audă exclamaţiile gardianului, care chema în ajutor.

În curând ceilalţi temniceri intrară; apoi se auzi pasul greoi şi regulat al soldaţilor. În urma soldaţilor sosi guvernatorul.

Edmond auzi hârşâitul patului pe care era zgâlţâit cadavrul; auzi glasul guvernatorului care poruncea să i se arunce apă în faţă şi care, văzând că în ciuda stropirii deţinutul nu-şi revenea, trimise după medic.

Guvernatorul ieşi; câteva cuvinte de compasiune ajunseră la urechile lui Dantès, amestecate cu râsete batjocoritoare.

— Haide-haide, spuse omul, nebunul s-a dus să-şi găsească comorile; călătorie bună!

— Cu toate milioanele lui n-o să aibă cu ce-şi plăti giulgiul, glăsui altul.

— O, declară al treilea glas, giulgiurile de la Castelul If nu costă scump.

— Poate că, fiind om al bisericii, se vor face niscaiva cheltuieli pentru el, spuse unul dintre primii interlocutori.

— O să aibă atunci onorurile sacului.

Edmond asculta, nu pierdea un cuvânt, dar mare lucru nu înţelegea. Curând glasurile se stinseră şi i se păru că cei veniţi părăseau încăperea.

Totuşi nu cuteză să intre: s-ar fi putut să fi lăsat vreun temnicer pentru păzirea mortului.

Rămase deci tăcut, nemişcat, ţinându-şi răsuflarea.

Cam după un ceas, liniştea fu însufleţită de un zgomot slab care cres-cu treptat.

Se înapoia guvernatorul, urmat de medic şi de mai mulţi ofiţeri.

Se făcu un moment de tăcere: de bună seamă, medicul se apropiase de pat şi examina cadavrul.

Curând discuţiile începură.

Medicul analiză pricina decesului prizonierului şi-l declară pe acesta mort.

Întrebările şi răspunsurile decurgeau cu o indiferenţă care îl indigna pe Dantès; i se părea că toată lumea e datoare să simtă pentru bietul abate o parte din afecţiunea pe care i-o purta el.

— Sunt mâhnit de cele ce-mi spui, glăsui guvernatorul, răspunzând certitudinii manifestate de medic că bătrânul într-adevăr murise; era un prizonier blând, inofensiv, amuzant prin nebunia lui şi, mai cu seamă, uşor de supravegheat.

— O, declară temnicerul, ar fi putut să nu fie păzit deloc şi ar fi rămas cincizeci de ani aici ― garantez ― fără să încerce o singură tentativă de evadare.

— Totuşi, reluă guvernatorul, cred că s-ar impune de urgenţă, în ciu-da convingerii dumneavoastră ― nu pentru că mă îndoiesc de ştiinţa cu care sunteţi înzestrat, dar pentru propria mea răspundere —, să ne asigurăm că prizonierul e într-adevăr mort.

Un moment de tăcere deplină, în răstimpul căreia Dantès, mereu la pândă, socoti că medicul examina şi pipăia încă o dată cadavrul.

— Puteţi fi liniştit, spuse atunci medicul, a murit: vă garantez.

— Ştiţi, domnule, glăsui guvernatorul stăruind, noi nu ne mulţumim în astfel de cazuri cu un simplu examen; în ciuda tuturor aparenţelor, vă rog mântuiţi operaţia, îndeplinind formalităţile prescrise de lege.

— Să fie încălzite fiarele, spuse medicul; serios vorbind e o precauţie inutilă.

Ordinul încălzirii fiarelor îl înfioră pe Dantès.

Se auziră paşi grăbiţi, scârţâitul uşii, câteva tropăituri interioare, iar peste câteva clipe un temnicer se înapoia spunând:

— Poftim jarul cu un fier.

Se produse o tăcere de o clipă, apoi se auzi simitul cărnurilor care ardeau şi al căror miros gros şi greţos străpunse chiar