Până una alta, orele treceau, dacă nu repede, cel puţin suportabil. Aşa cum am spus, fără să fi recăpătat forţa mâinii şi a piciorului, Faria recâştigase toată limpezimea inteligenţei sale şi, în afară de cunoştinţele morale asupra cărora am stăruit, el îl învăţase pe tânărul tovarăş meseria răbdătoare şi sublimă a deţinutului, care din nimic ştie să facă ceva. Erau ocupaţi, prin urmare, în permanenţă, ― Faria temându-se să nu îmbătrânească, Dantès temându-se să nu-şi reamintească trecutul aproape stins şi care nu mai pâlpâia în străfundul memoriei sale decât ca o lumină depărtată, rătăcită în noapte; lucrurile decurgeau astfel ca în acele existenţe în care nenorocirea n-a zdruncinat nimic şi care se scurg maşinal şi calm sub ochiul providenţei.

Dar, sub calmul superficial, erau poate în inima tânărului şi în a bătrânului multe elanuri înfrânate, multe suspine înăbuşite, care îşi croiau drum atunci când Faria rămânea singur şi când Edmond se întorcea la el.

Edmond se trezi într-o noapte brusc, părându-i-se că s-a auzit chemat.

Deschise ochii şi încercă să străpungă bezna.

Numele său sau, mai bine zis, un glas jalnic ce încerca să-i articuleze numele răzbi până la el.

Se ridică pe pat cu sudoarea neliniştii pe frunte şi ascultă. Nici o îndoială, tânguirea venea din carcera tovarăşului său.

— Doamne, murmură Dantès, nu cumva...

Şi îşi clinti patul, scoase piatra, se năpusti în coridor şi ajunse la extremitatea opusă; lespedea era ridicată.

La lumina lămpii, informe şi pâlpâinde, de care am vorbit, Edmond îl văzu pe bătrân, palid, încă în picioare şi ţinându-se de lemnul patului. Trăsăturile lui erau schimonosite de simptomele oribile pe care le cunoştea şi care îl înfricoşaseră atâta, când ele apăruseră pentru întâia oară.

— Prietene, spuse Faria, resemnat, înţelegi, nu-i aşa? n-am nevoie să-ţi spun mai mult.

Edmond scoase un strigăt îndurerat şi, pierzându-şi cu totul mintea, se năpusti spre uşă strigând:

— Ajutor, ajutor.

Faria avu încă puterea să-l oprească.

— Tăcere, spuse el, altminteri eşti pierdut! Să nu ne mai gândim decât la dumneata, prietene, făcându-ţi captivitatea suportabilă sau evadarea posibilă. Ţi-ar trebui ani de zile ca să refaci singur tot ce am făcut eu aici şi s-ar nimici într-o clipă, dacă supraveghetorii noştri ar avea cunoştinţă că am fost înţeleşi. De altminteri, fii liniştit, prietene, carcera pe care o părăsesc nu va rămâne multă vreme goală; alt nenorocit va veni să-mi ia locul. Te vei înfăţişa acestuia ca un înger salvator. Va fi poate tânăr, puternic şi răbdător cu dumneata, va putea să te ajute în evadarea pe care cu o împiedicam. Nu vei mai avea, legată de dumneata, o jumătate de cadavru, care să-ţi paralizeze mişcările. Hotărât lucru, Dumnezeu face, în sfârşit, ceva pentru dumneata: îţi dă mai mult decât îţi răpeşte şi e timpul să mor.

Edmond nu putu decât să-şi împreune mâinile şi să strige:

— Oh, prietene, prietene, taci!

Apoi, recăpătându-şi forţa, zdruncinată o clipă de lovitura neprevăzută şi curajul frânt de cuvintele bătrânului:

— Oh, spuse el, te-am mai salvat o dată, am să te salvez şi a doua oară!

Ridică piciorul patului şi scoase flaconul cu o treime plină încă de licoarea roşie.

— Uite, spuse el, mai e din băutura salvatoare. Repede, repede, spune-mi ce trebuie să fac de data aceasta; sunt instrucţiuni noi? Vorbeşte, prietene, te ascult.

— Nu mai e nici o speranţă, răspunse Faria clătinând capul; dar n-are a face, Dumnezeu vrea ca omul pe care l-a creat şi în inima căruia a înrădăcinat aşa de adânc dragostea de viaţă, să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a păstra existenţa aceasta aşa de grea uneori, aşa de scumpă întotdeauna.

— Da, da, exclamă Dantès şi te voi salva, te asigur.

— Ei bine, încearcă. Frigul pune stăpânire pe mine; simt cum sângele năpădeşte la creier; simt tremurătura oribilă care face să-mi clănţănească dinţii şi să-mi desfacă oasele; în cinci minute răul va izbucni, într-un sfert de oră nu va mai rămâne din mine decât un cadavru.

— Oh! exclamă Dantès cu inima frântă de durere.

— Vei proceda ca şi întâia oară, însă nu vei mai aştepta aşa de mult. În ceasul acesta toate resorturile vieţii sunt uzate, iar moartea ― continuă el arătându-şi braţul şi piciorul paralizate ― nu va mai avea de făcut decât jumătate din treabă. Dacă, după ce mi-ai turnat douăsprezece picături în gură în loc de zece, vezi că nu-mi revin, vei turna restul. Aşază-mă acum pe pat, căci nu mă mai pot ţine.

Edmond îl luă pe bătrân în braţe şi-l depuse pe pat.

— Acum, prietene, spuse Faria, singura mângâiere a vieţii mele amărâte, dumneata pe care cerul mi te-a dat cam târziu, însă mi te-a dat ca dar nepreţuit şi pentru care îi mulţumesc; în momentul despărţirii de dumneata pentru de-a pururi, îţi urez toată fericirea, toată prosperitatea pe care o meriţi: fiul meu, te binecuvântez!

Tânărul căzu în genunchi rezemându-şi capul de patul bătrânului.

— Ascultă bine ce îţi spun în momentul acesta suprem: comoara familiei Spada există; Dumnezeu îngăduie ca pentru mine să nu mai fie nici distanţă, nici piedică. O văd în fundul grotei a doua; ochii mei străpung adâncul pământului şi sunt uluiţi de atâtea bogăţii. Dacă izbuteşti să fugi, aminteşte-ţi că bietul abate, pe care toată lumea îl credea nebun, nu era. Aleargă la Monte-Cristo, profită de averea noastră, profită de ea, ai suferit destul.

O zguduire violentă îl întrerupse pe bătrân. Dantès înălţă capul, văzu ochii care se injectau cu roşu: părea că un val de sânge urcase din piept la frunte.

— Adio! adio! murmură bătrânul, strângând convulsiv mâna tânărului. Adio!

— O, nu încă, nu încă! strigă acesta; nu ne părăsi; Doamne, ajută-l... ajutor! ajutor...

— Tăcere! tăcere! murmură muribundul: să nu ne despartă, dacă mă salvezi.

— Ai dreptate. O da, da, fii liniştit, te voi salva! De altminteri, cu toate că suferi mult, suferinţa e mai mică decât întâia oară.

— O, nu te înşela; sufăr mai puţin, pentru că în mine e mai puţină forţă pentru a suferi. La vârsta dumitale ai credinţă în viaţă. Privilegiul tinereţii e să creadă şi să