Lui Edmond i se părea că visează: plutea între neîncredere şi bucurie.

— N-am păstrat aşa de îndelung timp secretul faţă de dumneata, continuă Faria, decât, mai întâi, ca să te încerc şi apoi ca să te uimesc; dacă eu evadam înainte de accesul meu de catalepsie, te-aş fi condus la Monte- Cristo; acum, ― adăugă el cu un suspin ― vei conduce dumneata. Ei, Dantès, nu-mi mulţumeşti?

— Prietene, spuse Dantès, comoara îţi aparţine numai dumitale şi n-am nici un drept asupra ei: nu-ţi sunt rudă.

— Eşti fiul meu, Dantès! exclamă bătrânul: eşti copilul captivităţii mele; situaţia mea mă condamnă la celibat; Dumnezeu te-a trimis la mine ca să-l consolezi totodată pe omul care nu putea fi părinte ei pe deţinutul care nu putea fi liber.

Şi Faria întinse braţul rămas teafăr spre tânărul care se aruncă la gâtul lui plângând.

Capitolul XIX   Al treilea acces

Acum, când comoara, care fusese atâta timp obiectul meditaţiilor abatelui, putea să asigure în viitor fericirea celui pe care Faria îl iubea cu adevărat ca pe un fiu, valoarea ei sporise în ochii lui; cântărea zilnic cantitatea comorii, explicând lui Dantès binele pe care putea să-l facă prietenilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu 13 sau 14 milioane; şi atunci, chipul lui Dantès se posomora, căci îi venea în minte jurământul de răzbunare pe care îl făcuse şi se gândea cât rău poate să facă pe de altă parte duşmanilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu o avere de 13 sau 14 milioane. Abatele nu cunoştea insula Monte-Cristo, dar Dantès o cunoştea: trecuse deseori pe dinaintea insulei acesteia, situată la 25 mile de Pianosa, între Corsica şi insula Elba, iar o dată poposise acolo. Insula era, fusese totdeauna şi e încă absolut pustie; o stâncă de formă conică aproape, care pare a fi fost împinsă de un cataclism vulcanic din adâncul abisului la suprafaţa mării.

Dantès îi făcea lui Faria planul insulei, iar Faria îi dădea sfaturi lui Dantès cum anume să găsească comoara.

Dar Dantès nu era câtuşi de puţin aşa de entuziast şi mai cu seamă încrezător ca bătrânul. Era sigur acum că Faria nu-i nebun, iar modul cum ajunsese la descoperirea care lăsase impresia nebuniei sale îi sporea admiraţia pentru el; de asemeni însă el nu putea să creadă că depozitul, presupunând că existase, mai exista şi acum, iar când nu privea comoara ca pe ceva himeric, o privea cel puţin ca pe ceva absent.

Între timp, ca şi cum destinul ar fi vrut să răpească deţinuţilor ultima lor speranţă şi să le arate că erau condamnaţi la închisoare veşnică, o nouă nenorocire îi lovi: galeria de pe marginea mării, care ameninţa de multă vreme cu ruina fusese reconstruită; temeliile fuseseră reparate, iar gaura pe jumătate umplută de Dantès, fusese astupată cu enorme cantităţi de stâncă. Dacă nu lua măsura aceasta de prevedere, care fusese, vă amintiţi, sugerată tânărului de către abate, nenorocirea lor ar fi fost şi mai mare, căci s-ar fi descoperit tentativa de fugă şi ar fi fost cu siguranţă despărţiţi: o nouă poartă, mai puternică, mai neînduplecată decât celelalte, se închisese deci pentru ei.

— Vezi bine, spunea tânărul cu o blândă tristeţe lui Faria, că Dumnezeu vrea să-mi răpească până şi meritul aşa zisul meu devotament pentru dumneata. Ţi-am făgăduit că voi rămâne veşnic cu dumneata şi nu mai am încotro; nu vom mai avea comoara, nici unul, nici altul şi nu vom mai ieşi niciodată de aici. De altminteri, adevărata mea comoară, prietene, nu e aceea care mă aşteaptă sub stâncile sumbre ale insulei Monte-Cristo, e prezenţa dumitale, e şederea noastră, laolaltă, câte cinci-şase ceasuri pe zi, în ciuda temnicerilor; sunt razele de inteligenţă, pe care le-ai turnat în creierul meu, limbile pe care le-ai împlântat în memoria mea şi care încolţesc acolo cu toate ramificaţiile lor filologice. Ştiinţele felurite pe care le-ai făcut pentru mine aşa de lesnicioase prin profunzimea cunoştinţei dumitale şi prin precizia principiilor la care le-ai redus, ― iată comoara mea, prietene, iată cu ce m-ai făcut bogat şi fericit. Crede-mă şi consolează-te, ele preţuiesc pentru mine mai mult decât tonele de aur şi lăzile cu diamante, chiar problematice, aşa cum sunt norii care se văd dimineaţa plutind pe mare, care sunt socotiţi drept pământuri şi care se evaporează, se volatilizează şi dispar pe măsură ce te apropii de ei. Să te am lângă mine cât mai mult timp, să ascult glasul dumitale elocvent împodobindu-mi spiritul, călindu-mi sufletul, făcând întreaga mea făptură capabilă de lucruri mari şi cumplite, dacă voi fi vreodată liber, ― umplându-le aşa de bine, încât dez-nădejdea în care eram gata să cad când te-am cunoscut, să nu-şi mai gă-sească loc —, iată averea mea: ea nu-i himerică; ţi-o datorez cu adevărat şi toţi suveranii pământului, fie ei Cezar Borgia, nu vor izbuti să mi-o răpească.

Zilele care urmară au fost pentru cei doi nefericiţi, dacă nu zile fericite, cel puţin zile care au trecut destul de repede. Faria care, ani în şir, păstrase tăcerea asupra comorii, pomenea acum despre ea la orice ocazie. Aşa cum prevăzuse, el rămăsese paralizat de braţul drept şi de piciorul stâng şi pierduse aproape orice speranţă; dar visa totodată, pentru tânărul său tovarăş, o eliberare sau o evadare şi se bucura pentru el. Temându-se ca scrisoarea să nu fie într-o zi rătăcită sau pierdută, îl silise pe Dantès s-o înveţe pe dinafară şi Dantès o ştia de la primul până la ultimul cuvânt. Nimicise atunci partea a doua, fiind sigur că prima parte putea să fie găsită, dar fără să se ghicească sensul adevărat. Uneori Faria petrecu ceasuri întregi dând lui Dantès instrucţiuni care aveau să-i servească în ziua când va fi liber. Atunci, o dată liber, din ziua, din ceasul, din momentul când va fi liber, el urma să nu mai aibă decât un singur gând: să ajungă la Monte- Cristo printr-un mijloc oarecare, să rămână acolo singur sub un pretext care să nu trezească bănuieli şi, ― o dată acolo, o dată singur, ― să caute