prea adîncă. Bucăţi de scoarţă de copac, prinse una de alta, aveau să alcătuiască vasul care, fiind foarte uşor, putea fi purtat pe umeri, în cazul cînd vor da de unele piedici naturale. Pencroff voia să unească bucăţile de. scoarţă prin cuie bine bătute, în aşa fel, încît apa să nu pătrundă în vas.

Trebuia deci găsit copacul potrivit. Din fericire, ultimul uragan doborîse cîţiva brazi, a căror scoarţă era foarte potrivită pentru acest lucru. Trunchiurile zăceau la pămînt şi mai trebuiau doar curăţite de coajă. Din pricina uneltelor prea primitive, jupuirea copacilor se făcu destul de greu. Totuşi izbutiră şi aceasta.

În timp ce marinarul şi inginerul îşi vedeau de treaba lor, fără să piardă o clipă, Gedecn Spilett şi Harbert nu stăteau nici ei degeaba, ocupîndu-se de aprovizionarea coloniei. Reporterul nu înceta să admire îndemînarea tînărului care învăţase să mânuiască cu mare dibăcie arcul şi săgeţile. Harbert se dovedi un bun vînător, foarte îndrăzneţ, şi îşi păstra întotdeauna sîngele rece, care face ca omul să nu-şi piardă cumpătul nici cînd e în primejdie. Ţinînd seama şi de sfatul lui Cyrus Simith, cei doi tovarăşi de vînătoare nu se depărtau mai mult de două mile de Casa de Granit, căci şi fără a pătrunde prea adînc în pădure puteau doborî destui agutii, cabiai, canguri, pecari. Şi chiar dacă nu se prea prindea nimic în capcane de cînd gerul se muiase, crescătoria naturală de iepuri le punea la îndemînă prăsilă obişnuită, care singură ar fi putut îndestula întreaga insulă Lincoln.

Adesea, în timpul vînătoarei, Harbert discuta cu Gédéon Spilett despre întîmplarea cu alicea şi într-o bună zi — era în ziua de 26 octombrie — îi spuse:

— Dar, domnule Spilett, admiţînd că ar fi debarcat nişte naufragiaţi pe insulă, nu vi se pare curios faptul că noi nu i-am zărit încă în, apropierea Casei de Granit ?

— Foarte curios, dacă mai sînt pe aici, răspunse reporterul, — dar foarte normal dacă au plecat.

— Aşa că, după părerea dumneavoastră, oamenii aceştia au părăsit insula ? reluă Harbert.

— E mai mult decît probabil, dragul meu, căci dacă ar mai fi pe aici, nu se putea să nu-şi trădeze prezenţa lor prin vreun incident oarecare.

— Dar dacă au putut să plece, observă tînărul, n-au fost naufragiaţi?

— Nu, Flarbert, sau cel puţin au fost ceea ce am numi noi naufragiaţi provizorii. Este foarte posibil ca o furtună să-i fi aruncat pe insulă, fără să le fi avariat vasul, iar după furtună, ei să fi plecat.

— Adevărul este, spuse Harbert, că domnul Smith pare întotdeauna că mai mult se teme de prezenţa altor oameni pe insula noastră, decît că-i doreşte.

— Într-adevăr, răspunse reporterul, pe aceste mări nu se plimbă decît piraţii malaezi şi aceştia sînt periculoşi şi trebuiesc ocoliţi.

— Eu mă gîndesc, domnule Spilett, că s-ar putea ca într-o buna zi să găsim totuşi urmele debarcării lor, continuă Harbert, şi atunci poate vom fi lămuriţi !

— Nu zic nu, copilul meu. O tabără părăsită, un foc stins ne pot da cheia misterului şi ne-ar putea pune pe urma cea bună. Este ceea ce vom căuta noi in viitoarea noastră explorare.

Această convorbire între cei doi vînători avea loc în pădurea de pe malul rîului Mercy, care se remarca prin brazii ei de toată frumuseţea. Între altele, se găseau acolo minunate exemplare de conifere, foarte înalte, unele avînd pînă la două sute de picioare, cunoscute în Noua Zeelandă sub numele de kauri.

— Mi-a venit o idee, domnule Spilett, spuse Harbert. Dacă aş fi în stare să mă caţăr pînă în creştetul unui asemenea copac, aş putea observa regiunea pe o rază destul de mare!

— Ideea este bună, răspunse reporterul, dar cum vei putea să te caţări pînă în vîrful unui astfel de uriaş ?

— Am să încerc, răspunse Harbert. Îndemînatic şi vioi, tînărul se avîntă pe primele ramuri, şi apoi putu să se caţăre foarte uşor, ajungînd astfel în cîteva minute în vîrful copacului, care se înălţa deasupra imensei întinderi de verdeaţa, a pădurii.

De la această înălţime, privirea îmbrăţişa toată partea sudică a insulei, de la capul Ghearei, pînă la promontoriul Reptilei. În partea de nord-vest, se idica muntele Franklin, care acoperea o bună parte din orizont.

Din observatorul său, Harbert putea să cuprindă cu vederea partea necunoscută încă a insulei, unde străinii, a căror prezenţă se bănuia, ar fi putut găsi adăpost.

Tînărul privi cu cea mai mare atenţie. Pe mare, nimic. Nici un catarg la orizont sau în, apele insulei. Totuşi, un masiv de copaci mai ascundea o parte a litoralului, unde ar fi putut acosta un vas cu catargele rupte de furtună, rămînînd astfel ascuns privirilor lui Harbert.

În mijlocul pădurilor din Far-West, de asemenea, nimic. Pădurea forma o boltă de nepătruns, pe o întindere de multe mile. Nicăieri vreo rarişte sau un luminiş. Nu se putea zări din înălţimi nici cursul rîului şi nici locul unde izvora din coasta muntelui. Poate că mai curgeau şi alte rîuleţe spre est, dar nu se putea desluşi nimic.

Dar chiar dacă Harbert nu zărea nici o tabără, nu se putea oare să vadă măcar vreo dîră de fum care sii semnaleze prezenţa omului ? Cel mai mic nouraş s-ar fi putut desluşi cît se poate de bine pe cerul limpede.

O clipă i se păru lui Flarbert că zăreşte înălţîndu-se un fum uşor spre apus. Dar, observînd partea aceea cu multă luare-aminte, îşi dădu seama că s-a înşelat. Mai cercetă odată cu grijă — şi avea ochi buni. Nu, hotărît, nu era nimic.

Harbert coborî din copac şi cei doi vînători se întoarseră la Casa de Granit. Acolo, Cyrus Smith ascultă povestirea tînărului, dînd din cap şi fără să scoată o vorbă. Se înţelege însă că nu-şi putea spune părerea decît după ce vor explora în întregime insula.

După două zile, la 28 octombrie, avu loc o nouă întîmplare misterioasă.

Plimbîndu-se pe plajă, la două mile de Casa de Granit, Harbert şi Nab avură norocul să pună mîna pe un minunat specimen din ordinul cheloneelor, o broască ţestoasă, neobişnuit de mare, a cărei carapace avea Cele mai frumoase reflexe verzui.

Harbert zări broasca, ce voia să ajungă la