— Vino încoace, Nab, vino repede ! strigă el. Nab sosi în goană.

— Frumos animal, exclamă el, dar cum să-l prindem ?

— Nimic mai uşor, Nab, răspunse Harbert. Să întoarcem broasca pe spate şi atunci n-o să mai poată fugi.

Simţind primejdia, aceasta îşi trăsese capul şi labele sub carapace, rămînînd nemişcată ca o stîncă.

Harbert şi Nab vîrîră ciomegile lor sub carapacea animalului şi izbutiră cu mare greutate să-l răstoarne pe spate. Broasca ţestoasă era lungă de vreo trei picioare şi cîntărea vreo patru sute de livre.

— Minunat ! strigă Nab. Ce-o să se mai bucure Pencroff!

Într-adevăr, prietenul Pencroff va avea de ce să fie încîntat, căci carnea acestor broaşte, care se hrănesc cu mici animale marine, este foarte gustoasă. Animalul scosese tocmai capul — foarte mic, turtit, care se lăţea spre spinare.

— Şi acum ce facem cu vînatul nostru ? întrebă Nab. Nu putem să-l tîrîm pînă la Casa de Granit.

— Să-l lăsăm aci, fiindcă tot nu poate să se întoarcă, răspunse Harbert, şi vom veni să-l luăm cu căruciorul.

— Foarte bine.

Totuşi, ca măsură de prevedere, Harbert avu grijă să proptească animalul cu doi bolovani. Apoi, cei doi vînători se întoarseră la Casa de Granit, mergînd de-a lungul plajei, de pe care valurile se retrăgeau, fiind vremea refluxului. Harbert, dorind să-i facă o surpriză lui Pencroff, nu-i spuse nimic de captura lor; două ore mai tîrziu, se întorceau cu căruciorul la locul unde lăsaseră broasca ţestoasă. însă aceasta dispăruse !

Nab şi Harbert se uitară unul la altul, apoi îşi rotiră privirea în jur. Totuşi erau siguri că lăsaseră broasca în acel loc. Tînărul găsi chiar bolovanii cu care o proptise şi prin urmare ştia că nu se înşela.

— Asta-i bună ! exclamă Nab. Dar animalele astea nu se pot întoarce singure.

— Aşa se pare răspunse Harbert, care nu mai înţelegea nimic şi se uita la bolovanii răsturnaţi pe nisip.

— Cred că Pencroff are să fie nemulţumit!

Şi domnul Smith va fi poate în mare încurcătură şi nu va şti cum să explice această dispariţie! gîndi Harbert.

— Bine, spuse Nab, ce-ar fi să nu pomenim nimic de această întîmplare?

— Dimpotrivă, Nab, trebuie să spunem totul, răspunse Harbert.

Şi amîndoi, luînd căruciorul pe care îl aduseseră degeaba, se întoarseră la Casa de Granit.

Ajunşi în dreptul şantierului, unde inginerul lucra împreună cu marinarul, Harbert le istorisi cele întîm plate.

— Ah, ce neîndemânatici sînt! strigă marinarul. Cum aţi putut să lăsaţi să fugă cel puţin cincizeci de ciorbe ?

— Dar, Pencroff, răspunse Nab, nu este vina noastră că a fugit broasca. Ţi-am spus doar că noi am răsturnat-o cu burta în sus!

— Atunci n-aţi răsturnat-o bine! răspunse rîzînd marinarul.

— Cum bine ? strigă Harbert şi îi mai spuse că se îngrijiseră chiar s-o mai împovăreze cu nişte bolovani.

— Atunci s-a întîmplat o minune ! zise Pencroff.

— Credeam, domnule Cyrus, spuse Harbert, că broaştele ţestoase nu se pot întoarce cînd sînt răsturnate pe spate, mai. ales cînd sînt foarte, mari.

— Aşa şi este, copilul meu, răspunse Cyrus Smith.

— Atunci ce s-o fi petrecut ?

— La ce distanţă de mare aţi lăsat broasca ? întrebă inginerul, care îşi lăsase lucrul, gîndindu-se la această întîmplare.

— La cel mult cincisprezece picioare, răspunse Harbert.

— Şi era vremea refluxului ?

— Da, domnule Cyrus.

— Ei bine, răspunse inginerul, ceea ce broasca nu putea să facă pe uscat, se poate să fi făcut în apă. Ea s-o fi întors în momentul cînd a surprins-o fluxul şi s-a înapoiat liniştită în mare.

— Ah, cît de neîndemînatici sîntem ! exclamă Nab. Tocmai ce vă spuneam şi eu ! adăugă Pencroff. Cyrus Smith dăduse această explicaţie, ce putea fi fără îndoială primită ca atare, dar nimeni n-ar fi putut să afirme că era convins de acest lucru.

CAPITOLUL II

Primele încercări cu barca. O epavă pe ţărm. Remorca. Capul Epavei. Inventarul lăzii: scule, arme, instrumente, haine, cărţi, vase. Ce-i lipseşte lui Pencroff.

În ziua de 29 octombrie, barca era gata. Pencroff se ţinuse de cuvînt şi făcuse în cinci zile un fel de pirogă, prinsă în nuiele flexibile de răchită. Avea trei bănci, două vîsle şi o cîrmă. Greutatea ei nu depăşea două sute de livre. Operaţia lansării fu cît se poate de simplă. Piroga, foarte uşoară, fu dusă pe nisip pînă la ţărmul din faţa Casei de Granit, unde o ridică fluxul. Pencroff, vechi şi încercat marinar, sări numaidecît înăuntru, manevră cîrma şi constată că barca era foarte potrivită pentru nevoile lor.

— Urra ! strigă marinarul. Cu o pirogă ca asta se poate face înconjurul...

— ...lumii ? întrebă Gédéon Spilett.

— Nu, al insulei. Dacă îi legăm cîteva pietre drept lest, îi mai facem şi un catarg şi îi mai punem şi o bucăţică de pînză, pe care domnul Smith ni le va fabrica într-o zi, atunci putem să ne aventurăm pînă hăt, departe! Domnule Cyrus, şi dumneavoastră, domnule Spilett, şi voi, Harbert şi Nab, nu vreţi să încercaţi noul nostru vas ? Ce staţi, trebuie să vedem dacă încăpem toţi cinci.

Într-adevăr, această experienţă trebuia făcută. Pencroff manevră astfel, încît aduse barca de-a lungul unui canal îngust, aflat între stînci, şi hotărîră să încerce piroga chiar în acea zi, navigînd de-a, lungul ţărmului pînă la primul cap, unde se terminau stâncile din sud.

Cînd să intre în pirogă, Nab strigă:

— Dar vaporul tău ia apă, Pencroff !

— Nu-i nimic, Nab, răspunse marinarul. Aşa e pînă se umflă lemnul. Peste două zile, în pirogă nu va fi mai multă apă decît în burta unui beţiv. Îmbarcarea !

Se îmbarcară cu toţii şi Pencroff împinse barca în larg. Timpul era minunat, marea părea un lac liniştit şi piroga, naviga cu aceeaşi siguranţă cu care ar fi plutit pe unda potolită a rîului Mercy.

Nab mînuia o vîslă şi Harbert pe cealaltă, iar Pencroff ţinea cîrma.

Străbătură mai întîi canalul şi atinseră capul de sud al insulei celei mici. O uşoară briză Sufla dinspre sud. Nu se simţea hula nici în larg, nici pe apele canalului. Doar cîteva talazuri uşoare încreţeau în răstimpuri regulate unda mării, dar nu clătinau de loc barca, de altfel destul de grea.