Apoi, Pencroff, întorcînd luntrea, reveni la vărsarea rîului în mare. Acum, piroga naviga de-a lungul ţărmului, care se rotunjea pînă spre extremitatea de sud a insulei, ascunzînd vederii întinderile mlăştinoase, unde vînau raţe sălbatice.

Acest punct al litoralului se afla cam la vreo trei mile de rîul Mercy şi aceasta era destul de departe, din cauza contururilor coastei, care trebuia ocolită. hotărîră deci să nu se îndepărteze de capul aflat în acea parte, mai mult decît aveau nevoie pentru a cerceta în grabă cu privirea întreaga coastă, pînă la capul Ghearei.

Barca naviga deci foarte aproape de ţărm, căutînd să ocolească vîrfurile stîncilor, care răsăreau pretutindeni din mare în aceste locuri şi pe care începeau să le ascundă apele fluxului. Masivul de granit şerpuia de la revărsarea rîului pînă la capătul insulei, de astă dată clădit din roci aruncate la întîmplare, care dădeau ţinutului un aspect sălbatic, cu totul diferit de falia care susţinea platoul Grande-Vue. Parcă răsturnase cineva în acele locuri o căruţă uriaşă plină cu bolovani de stîncă. Clinul ascuţit şi golaş, care, ieşind din pădure, se prelingea cu două mile, semăna cu un braţ uriaş, ivit dintr-o mînecă de verdeaţă.

Cele două vîsle băteau apa cu putere şi barca înainta lunecînd uşor. Gédéon Spilett, cu creionul în mînă, desena coasta în linii mari. Nab, Pencroff şi Harbert stăteau de vorbă, examinînd această parte a domeniului lor, necunoscută pînă acum; iar pe măsură ce piroga cobora spre sud, cele două capuri Mandibule păreau că se deplasează, prinzînd şi mai strîns în cleşti golful Uniunii.

Cyrus nu vorbea; se mulţumea să observe cu atenţie ţărmul. În privirea lui se putea citi neîncredere faţă de aceât ţinut, care i se părea ciudat.

După trei sferturi de oră de navigaţie, piroga ajunse aproape la extremitatea capului sudic, pe care Pencroff se pregătea să-l ocolească, cînd, Harbert, scuîîndu-se în picioare, arătă o pată neagră, spunînd:

— Staţi ! Uitaţi-vă acolo, pe plajă Ce-o fi ?

Toate privirile se îndreptară spre acel punct.

— Într-adevăr, spuse reporterul, văd şl eu ceva. Parcă ar fi o epavă pe jumătate îngropată în nisip.

— A! strigă Pencroff. Eu ştiu ce-a văzut Harbert !

— Ce-a văzut ? întrebă Nab.

— Nişte butoiaşe, nişte butoiaşe care ar putea fi pline !

— La ţărm, Pencroff! strigă Cyrus Smith. Peste cîteva minute, piroga pătrunse într-un mic golf şi călătorii ei săriră pe plajă.

Pencroff nu se înşelase. Aci zăceau două butoaie pe jumătate îngropate în nisip, dar încă bine legate de o ladă, care, susţinută de ele, plutise astfel pînă în clipa cînd se împotmolise pe ţărm.

— Probabil că a fost un naufragiu în apropierea insulei, spuse Harbert.

— Aşa se pare, răspunse Gédéon Spilett.

— Dar ce-o fi oare în ladă ? întrebă Pencroff cu o nerăbdare firească. Trebuie să aflăm ce este în ea ! E închisă şi nu avem cu ce s-o spargem Să încercăm cu pietre...

Şi marinarul, ridicînd un bolovan greu, era gata să-l şi trîntească într-unul din pereţii lăzii, cînd inginerul îl opri, spunîndu-i î

— Pencroff, eşti în stare să-ţi înfrînezi nerăbdarea încă un ceas'?

— Dar, domnule Cyrus, nu vă gîndiţi? Poate că în această ladă vom găsi tot ce- ne lipseşte.

— Asta o vom afla îndată1, Pencroff, răspunse inginerul, dar ascultă-mă, nu sparge lada care poate să ne fie de folos. Este mai bine s-o transportăm la Casa de Granit, unde o vom deschide mai uşor, fără ca s-o spargem. E gata de călătorie şi cum a ajuns pînă aici, va pluti şi pînă la locuinţa noastră.

— Aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse marinarul, dar cîteodată e greu să te stăpîneşti !

Inginerul avea dreptate. Într-adevăr, poate că piroga ar fi fost neîncăpătoare pentru obiectele pe care le conţinea lada, desigur grea, deoarece fusese nevoie s-o ţină deasupra apei cu ajutorul celor două butoiaşe goale. Era mult mai nimerit s-o remorcheze pe apă pînă la Casa de Granit.

Ceea ce îi frămînta mai mult era întrebarea: de unde a venit această epavă ? Cum a ajuns pînă aici ? A venit singură sau însoţită de vreun naufragiat ? Şi încă multe astfel de întrebări zvâcneau prin creierul lor înfierbîntat, fără să găsească răspunsul.

Harbert şi Nab se urcară pe un colţ de stîncă înaltă, dar nu zăriră în tot largul oceanului nici cea mai mică urmă de vas.

Totuşi, fără îndoială, avusese loc un naufragiu. Poate că evenimentul avea vreo legătură cu găsirea alicei ? Poate că nişte străini se aflau în altă parte a insulei ? În orice caz, după socoteala lor, călătorii de pe pluta improvizată nu puteau fi malaezi, deoarece epava părea să fie de provenienţă americană sau europeană.

Se întoarseră cu toţii lîngă lada care era din lemn de stejar, bine închisă şi acoperită cu o piele groasă, bătută în cuie de aramă. Măsura cinci picioare lungime şi vreo trei picioare lăţime. Cele două butoiaşe, închise ermetic, dar goale, erau legate de ladă cu nişte frânghii groase, bine înnodate. Pencroff recunoscu „nodurile marinăreşti". Lada părea în stare bună, ceea ce era lesne de înţeles, deoarece fusese azvîrlită de valuri pe nisip, nu pe stînci. Se putea chiar afirma, după examinarea ei, că nu stătuse mult în apă şi că de la sosirea ei pe acest ţărm nu trecuse decît puţin timp. După cît se părea, apa nu pătrunsese înăuntru, iar obiectele pe care le conţinea erau probabil neatinse.

Era lesne de înţeles că această ladă fusese aruncată de pe un vapor ameninţat de furtună, care se îndrepta spre insulă; călătorii avuseseră precauţia să-i întocmească şi o plută, nădăjduind s-o găsească cînd vor atinge ţărmul.

— Să remorcăm lada pînă la Casa de Granit, spuse inginerul, şi să-i facem inventarul; apoi, dacă descoperim pe insulă vreun supravieţuitor al naufragiului, îi vom înapoia conţinutul lăzii... Dacă nu găsim pe nimeni...

— O vom păstra pentru noi strigă Pencroff. Dar ce-o fi înăuntru ?

Fluxul începuse să urce pînă la ladă. Una dinfrînghiile care o legau de butoiaşe fu desfăşurată şi servi drept odgon, legînd epava de pirogă. Apoi Nab şi Pencroff dădură la o