Mergând prin Kohlmarkt, ajunseră în aglomerata stradă Grahen şi se despărţiră. Freud o luă pe Nagler-gasse spre spital, în timp ce Breuer o porni încet prin Stephanplatz spre Băckerstrasse 7, care se întindea chiar în spatele turnurilor romanice, estompate de ceaţă, ale Catedralei Sfântul Ştefan. Discuţia cu Sâg îl lăsase mai sigur pe sine în ceea ce privea întrevederea cu Nietzsche de a doua zi dimineaţa. Cu toate acestea, avea o presimţire îngrijorătoare că toată această pregătire elaborată ar putea fi doar o iluzie – că pregătirea lui Nietzsche, şi nu a lui, avea să guverneze întâlnirea.

  CAPITOLUL 14 iNietzsche era, într-adevăr, pregătit. în dimineaţa următoare, îndată ce Breuer îşi termină examenul fizic, Nietzsche prelua controlul.

  — Vedeţi, îi spuse el lui Breuer, arătându-i un caiet mare, ce organizat sunt! Herr Kaufmann, unul dintre infirmierii dumneavoastră, a fost atât de bun şi mi-a cumpărat ăsta ieri.

  Se ridică din pat.

  — Am mai cerut un fotoliu în cameră. Ne aşezăm şi trecem la treabă?

  Breuer amuzat în sinea lui de faptul că Nietzsche îşi lua în serios autoritatea, urmă sugestia şi se aşeză lângă Nietzsche. Ambele fotolii erau cu faţa la şemineu, în care pârâia o flacără portocalie. După ce se încălzi o clipă, Breuer îşi întoarse scaunul în aşa fel încât să-l vadă mai uşor pe Nietzsche şi îl convinse pe acesta să facă la fel.

  — Să începem, spuse Nietzsche, prin a stabili categoriile de analiză importante. Am pus pe hârtie chestiunile pe care le-aţi menţionat ieri, când mi-aţi cerut ajutorul.

  Deschizându-şi caietul, Nietzsche îi arătă cum scrisese fiecare dintre plângerile lui Breuer pe o pagină separată, şi le citi cu voce tare:

  — Unu, nefericire în general. Doi, asediat de gânduri străine. Trei, ură faţă de sine. Patru, teamă de îmbătrânire.

  Cinci, teamă de moarte. Şase, porniri spre sinucidere. Sunt toate?

  Luat prin surprindere de tonul oficial al lui Nietzsche, lui Breuer nu-i plăcu să-şi audă cele mai intime gânduri condensate într-o listă şi descrise într-un mod atât de cinic. Dar, pentru moment, răspunse cooperant.

  — Nu tocmai. Am probleme serioase în legătură cu soţia mea. Mă simt nespus de îndepărtat de ea – ca şi cum aş fi prins într-o căsnicie şi o viaţă pe care nu eu le-am ales.

  — Consideraţi asta o problemă în plus? Sau două?

  — Depinde cum definiţi o unitate.

  — Da, asta e o problemă, după cum e şi faptul că lucrurile nu sunt la acelaşi nivel logic. Unele pot fi o consecinţă, sau o cauză, a altora. Nietzsche îşi răsfoi notiţele. De exemplu, „nefericirea" poate fi o consecinţă a „gân-durilor străine". Sau, „pornirile spre sinucidere" pot fi ori o consecinţă, ori o cauză, a temerii de moarte.

  Disconfortul lui Breuer creştea. Nu-i plăcea direcţia pe care o lua acest schimb.

  — De fapt, de ce trebuie să stabilim o listă? într-un fel, întreaga idee a unei liste mă stânjeneşte.

  Nietzsche păru îngrijorat. Aerul lui de încredere era, în mod evident, rarefiat. O singură obiecţie din partea lui Breuer, şi întregul său comportament se schimbă. Răspunse pe un ton conciliant.

  — Am crezut că putem începe mai sistematizat dacă stabilim câteva priorităţi. Totuşi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur dacă să încep cu problema cea mai importantă – să spunem, deocamdată, teama de moarte – sau cu cea mai puţin importantă, ori derivată – să spunem, arbitrar, invazia gândurilor străine. Sau să începem cu cea mai importantă din punct de vedere medical, sau cea care vă ameninţă viaţa – să spunem pornirile spre sinucidere. Sau cu cea mai supărătoare, cea care vă deranjează cel mai mult viaţa de fiecare zi – să spunem ura faţă de sine.

  Stânjeneala lui Breuer creştea.

  — Nu sunt deloc sigur că e o metodă bună.

  — Dar se bazează pe propria dumneavoastră metodă medicală, răspunse Nietzsche. Din câte îmi amintesc, mi-aţi cerut să vorbesc despre starea mea în general. Aţi făcut o listă a problemelor mele şi apoi aţi început sistematic – foarte sistematic, după câte ţin minte – să analizaţi pe rând pe fiecare. Nu-i aşa?

  — Da, acesta este modul în care-mi desfăşor examenul medical.

  — Atunci, de ce rezistaţi acum unui astfel de procedeu? Puteţi sugera o alternativă?

  Breuer scutură din cap.

  — Dacă puneţi problema aşa, sunt înclinat să fiu de acord cu procedura sugerată de dumneavoastră. Doar că mi se pare forţat sau artificial să vorbesc despre preocupările cele mai intime ale vieţii mele în categorii ordonate, în mintea mea, toate problemele se întreţes în mod inextricabil. De asemenea, lista dumneavoastră pare atât de rece. Acestea sunt lucruri delicate, dificile – despre care nu este atât de uşor să vorbeşti ca despre o durere de spate sau o eczemă.

  — Nu luaţi stângăcia drept duritate, domnule doctor. Amintiţi-vă, eu sunt o persoană solitară, după cum v-am avertizat. Nu sunt obişnuit cu relaţiile sociale calde şi fireşti.

  Închizându-şi caietul, Nietzsche se uită un moment pe fereastră.

  — Să adopt un alt procedeu. îmi aduc aminte că aţi spus ieri că trebuie să inventăm procedura pe care o vom urma împreună. Spuneţi-mi, domnule doctor, aţi avut vreo experienţă similară în practica dumneavoastră din care să ne putem inspira?

  — Experienţe similare? Hmm. de fapt nu există în medicină un precedent pentru ceea ce facem noi. Nu ştiu nici măcar ce nume să-i dau – poate terapia disperării sau terapeutică filosofică, sau vreo altă denumire neinventată încă. Este adevărat că medicii sunt chemaţi să trateze anumite tipuri de tulburări psihice: de exemplu, unele care au o bază fizică, precum delirul provocat de febra creierului, paranoia datorată sifilisului, ori psihozele din cauza otrăvirii cu plumb. Ne asumăm, de asemenea, responsabilitatea pentru pacienţi a căror stare psihică le prejudiciază sănătatea sau le ameninţă viaţa – de exemplu melancolia Lnvolutivă gravă ori mania.

  — Le ameninţă